Aveam 17 ani când, în România, se duelau în turul doi al alegerilor Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, cu victoria previzibilă a celui dintâi. Un scenariu horror, la capătul mandatului lui Emil Constantinescu, câștigător al alegerilor din 1996.
Constantinescu fusese candidatul Convenției Democrate, o alianță de partide eclectice, unele dintre ele dispărute ulterior, precum PNȚCD sau Alianța Civică. Cu un președinte în funcție care s-a declarat învins de structurile din vechiul regim și de „forțele obscure“ care au blocat schimbările pe care încercase să le implementeze, calea s-a deschis mai vechiului rival de la PDSR, Iliescu. Pe fondul fragmentării tabloului electoral, în finală a țâșnit și Corneliu Vadim Tudor, PRM. Moștenirea CDR și a lui Constantinescu s-a făcut țăndări.
De atunci, din 2000, fără un al treilea jucător relevant în zona naționalist-extremistă, finalele prezidențiale s-au rotit în jurul candidatului PSD (fostul PDSR) și al candidatului care capitalizează voturile anti-PSD. Voturi anti, care, și astăzi, teoretic, sunt mai multe decât cele pe care le poate aduna stânga.
În 2024, paradoxal, am ajuns cam în situația din 2000. Iar la acest lucru au contribuit mai mulți factori. În primul rând, coalizarea celor două mari partide (din punctul de vedere al structurilor din teritoriu, al numărului de primari, președinți de consilii județene, dar și de membri) – PSD și PNL, pentru a asigura „stabilitatea țării în vremuri grele“. Scoaterea USR de la guvernare de către PNL pentru mai multă liniște și stabilitate asigurată președintelui Iohannis (adică mai puține concedii stricate și mai puțină treabă de făcut) și cultivarea interesată, de către aliați, a forțelor naționalist-extremiste (AUR și SOS) a dus opoziția democratică într-un con de umbră. Iar USR a devenit el însuși un fel de CDR, prin certurile interne și numeroasele schisme și plecări.
Sigur că multe din cele scrise mai sus fie par informații banale, fie truisme de-a dreptul, dar în nebunia campaniilor electorale din acest an e foarte ușor să pierdem din vedere esența, tabloul general. Și cum am ajuns aici.
În mod tradițional, electoratul pe care partidele reformatoare îl vizează este unul din marele urban și extrem de pretențios. Unui alegător PSD, în esență, prea puțin îi pasă cine este președintele partidului (mai curând cine este primarul). El merge conștiincios la urne și votează sigla. PNL a încercat să devină și el un frate al PSD, dar, chipurile, pe dreapta, încercând să cultive un electorat cu apucături asemănătoare (suntem un partid care guvernează deja din 2019, neîntrerupt, avem mulți primari, suntem solizi), dar în drumul către pesedizarea sa ca model electoral a renunțat total la componenta reformatoare. Cu mici excepții care țin mai curând de principii pe zona economică, PNL aflat la guvernare nu a înaintat nici o reformă reală (administrativă, bugetară, legislativă, electorală).
Cât USR a fiert în suc propriu pe fondul dezertărilor, scandalurilor interne de tot felul (cu facțiuni desprinse, care la ultimele alegeri l-au contracandidat și i-au mâncat serios din scor), România s-a lipit și ea de trendul european al formațiunilor extremiste și s-a trezit într-o nouă realitate electorală. Adică avem trei blocuri distincte cu potențial de voturi cam egal (câte o treime): alegătorii PSD, alegătorii AUR/ Șoșoacă, alegătorii PNL și cei ai partidelor reformatoare (USR plus alte mici formațiuni, dar și acelea diverse ideologic, de la conservatorism la progresism). Cam așa am ajuns astăzi să privim aproape cu fatalism spre reeditarea finalei Iliescu-Vadim din 2000, numai că în formula Ciolacu-Simion.
Există, desigur, și o diferență specifică: cu mâna politică a Curții Constituționale din România, votul extremist a fost „consolidat“ spre un singur candidat, George Simion, prin scoaterea din cursă a Dianei Șoșoacă. O măsură care amintește mai mult de Rusia lui Putin decât de o țară europeană democratică. Fără această imixtiune, procentul lui Simion ar fi fost sensibil egal cu al altor doi candidați și avea o șansă din trei să intre în finală. Azi, sondajele ne arată că intră lejer.
Mai rămâne o singură întrebare la care vom afla răspunsul pe 24 noiembrie: a progresat populația României în ultimii 24 de ani în ceea ce privește înțelegerea acestui joc democratic, astfel încât să nu-i acorde lui Simion suficiente voturi pentru a ajunge în turul doi?