Campionatul nostru intern de fotbal are valoarea pe care și-o permite. Jucătorii buni vor migra mereu spre salarii mai mari, iar asta e de înțeles fiindcă viața de sportiv este scurtă și trebuie să-ți umpli cămările mai repede decât ți se distrug meniscurile.
Deși nu ne putem compara ca potență financiară cu marile cluburi vestice, există oricând un jucător străin pentru care salariul nostru e un pas înainte în împlinirea visului de a ajunge la Real Madrid. Îl punem să semneze, apoi facem conferința de presă care anunță noua achiziție. Competenți din cale-afară, reporterii vor să afle dacă veneticului îi place România, iar el va răspunde că oh, ai lăv Rumenia, apoi vine inevitabila prelungire a întrebării: du iu laic sarmale? Oh, ai lăv sarmale. A scos pe gură porumbelul patriotic tras în foaie de varză, gata, clar, e de-al nostru. Doar că, fără să fie vina lui, omul minte un pic, fiindcă acest produs culinar cu care noi ne identificăm până în AND-ul fibrei naționale diferă destul de mult de la o regiune istorică la alta. Dacă te cumpără CFR Cluj, o să-ți dea sarmaua zonei, mare cât un pumn de gospodar, învelită în varză proaspătă trasă prin oțet și în care trebuie să cauți orezul cu lupa. Dacă semnezi cu Poli Timișoara, probabil ești deja grăsun, fiindcă în liga a treia nu se cere mult efort. Vei primi sarmale învelite cu varză murată, iar în ele vei simți specificul locului, slăninuța afumată, care îți va dubla trigliceridele deja mari și poți uita că există orașul Madrid. Poate te cumpără Gică Hagi, ca să crești intensitatea luminoasă a Farului, caz în care vei păpa sarmale cu carne de pește sau de miel, apoi vei trage la poartă indiferent dacă ai sau nu ai mingea. În cazul în care ajungi în Craiova, pe statul de plată al domnului Mititelu, vei declara că ai lăv sarmale cu piftie, fiindcă frații olteni nu concept ca sarmaua, cu al său praz, morcov ras și cubulețe de ardei gras, să nu stea în aceeași farfurie cu piftia. Dacă te cumpără Oțelul Galați sau orice echipă din București, da, poți spune că iu lăv sarmale, fiindcă adevărata purtătoare de har culinar este gălușca moldovenească.
Cu ingredientele perfect balansate și având mărimea ideală, ba uneori stând câte zece surate într-un cuib precum niște pui care-și așteaptă mama să le picure din gușă smântână, doar ele ar trebui să fie numite sarmale. Iată de ce sunt hotărât să propun un referendum în cadrul căruia românii să răspundă prin DA sau DA la această întrebare: sunteți de acord ca sintagma „sarmale moldovenești“ să fie considerată pleonasm?