A iubit muzica încă din copilărie, atunci când o asculta pe discurile de vinil ale mamei, inginer de sunet la Radiodifuziune. A urmat o pianină cumpărată dintr-o consignație, apoi fuga familiei de regimul Ceaușescu în Germania via Israel, acolo unde a avut un Bechstein pe care încerca să-l imite pe idolul ei, Arthur Rubinstein. Avea șapte ani. La 10 ani a intrat la Academia de Muzică de la Aachen, apoi Academia din Köln, cu o perioadă nebună în care a cântat rock și pop și toate sunetele pe care le putea extrage dintr-un instrument cu claviatură. Nu i-au plăcut niciodată cărările umblate. În Leipzig a cântat cu soliști de la Gewandhaus, MDR Symphonic Orchestra și London Sinfonia și și-a făcut prieteni pe viață, descoperind pasiunea pentru acompaniament prin intermediul unor cântăreți precum Carolin Masur sau Laetitia Grimaldi Spitzer. Tot acolo l-a cunoscut pe pianistul Irwin Gage, care i-a fost un adevărat maestru. Locuiește și predă la Köln, unde a absolvit magna cum laude academia muzicală și unde a înregistrat Kaleidoscope of Life, primul album solo, dar și Paris mon amour împreună cu clarinetista Pamela Coats. Face muzică de cameră, dar și crossover cu ansamblul Avenir, iubește poezia și muzica Mariei Tănase, dar sufletul îi este atins pentru totdeauna de Debussy, Poulenc, Brahms și Chopin, dar și de Chick Corea și Bill Evans. Și de lied, de cântec.
La începutul lui 2024 a înregistrat la Berlin pe un C. Bechstein Konzertflügel D 282, un dublu-disc intitulat The Voice of Piano, apărut la începutul lunii octombrie la casa Prospero, despre care a avut amabilitatea să acorde un interviu săptămânalului „Suplimentul de cultură“.
Bun găsit, Carmen Ștefănescu. Mulțumesc mult pentru acest interviu. Cum s-a născut ideea The Voice of Piano?
Eu vă mulțumesc și trebuie să spun de la început că mă bucur că discul meu se aude și în România. Îmi face o mare plăcere să lucrez cu interpreți vocali, cu cântăreți și cântărețe. Așa s-a întâmplat că am avut acces și am cunoscut multe lucrări care m-au atins emoțional. Iar cu timpul a venit dorința să cânt singură aceste partituri, ca să nu depind de cineva pentru a le putea interpreta. Am început să caut și am descoperit că multe dintre aceste partituri au deja transcripții foarte frumoase, cum e cazul la Manuel de Falla și Siete canciones, aranjate de Ernesto Halffter, la Rahmaninov cu Lilacs și Daisies.
Transcrise pentru pian chiar de Rahmaninov…
Da, exact, aceeași situație cu Grieg care și-a transcris Ich libe dich, ori cum e superbul Ständchen de Strauss transcris de Godowsky, și așa mai departe. Pe lângă cele deja transcrise sunt multe alte lucrări care exploatează calitățile vocale ale pianului, pe care eu le iubesc foarte mult, dar care nu existau încă într-o formulă exclusiv pentru pian. Așa că l-am rugat pe Andreas J. Winkler, pe care îl cunosc de mult.
…un compozitor și un aranjor excelent.
E minunat, și eu îl iubesc mult! L-am rugat să-mi transcrie câteva dintre ele și a făcut-o cu plăcere.
Am înțeles. Carmen Ștefănescu, sună cumva paradoxal, de aceea vă rog să-mi explicați: pianul poate avea calități vocale?
Absolut! În primul rând, vocea este rădăcina. Toate instrumentele melodic existente se trag cumva de la voce, imită vocea, nu neapărat vocea, ci expresia ei. Dacă vrei să exprimi un sentiment, fericirea sau durerea, dacă vrei să vezi cum sună ceva, o faci mai întâi prin voce, iar dacă îți imaginezi cum sună o frază la pian, unde este climaxul, cum trebuie să sune, prima oară te gândești „cum aș cânta-o“… iar asta vine de la simpla vorbire, de la frazare.
În română noi spunem simplu „cântat“, în alte limbi există diferențierea între cântatul instrumental și cel vocal: în engleză to sing și to play, în germană singen și spielen. Și vocea este primul instrument al oricărui muzician.
Exact! Și cea mai generoasă idee ar fi ca orice instrument să fie în stare să „cânte“. Nu ca vocea, pentru că nu va reuși asta niciodată, pianul, de exemplu, este un instrument de percuție, avem ciocănelul care lovește coarda, dar prin modul în care faci un legato, prin modul în care gândești o frază, tot ce înseamnă muzică are legătură cu cântatul, cu acel „a cânta“ vocal. Iar publicul simte întotdeauna această frază pe care tu o cânți și o transmiți prin instrumentul tău.
Mulțumesc pentru explicație. Ce înseamnă pentru dumneavoastră vocea în muzica clasică, fie că vorbim de lied, sau melodie, cum e cazul la Schubert sau Rahmaninov, fie de cântece cu acompaniament orchestral, cum e cazul la Mahler?
Vocea fără text e o vocaliză frumoasă. Motivul pentru care eu iubesc atât de mult aceste lucrări este textul și combinația text-muzică. Bineînțeles, și interpretul. Iubesc să o aud pe Christa Ludwig cum interpretează Mahler, este tulburător de frumos. Pe Anne Sofie von Otter în Vier Lieder des Abschieds de Korngold sau, din nou în Mahler, pe Jessye Norman cântând Das Lied von der Erde. E atât de frumos! Iar în acest moment, interpret și muzică și text devin un întreg unitar. Vocea nu mai e doar voce, vocea devine emoție. Vocea fără text nu poate crea emoție. Eu sunt și o mare iubitoare de poezie, iubesc lirica și dintotdeauna mi-am dorit ceva mai frumos decât poezia, mai frumos decât muzica, iar rezultatul vine din contopirea lor: este liedul, atunci când e bine interpretat.
Liedul, da! Vă place să acompaniați vocea în duetul reprezentat de relația voce-pian.
Da, iubesc să fac asta.
Știu că ați colaborat în timp cu artiste precum Laetitia Grimaldi sau Carolin Masur, cu cea din urmă ați realizat și un album intitulat Cântecele privighetorii (Nachtigallenlieder, în limba germană).
Îmi place să cânt lied, pentru că, în acompaniament, tu dai baza, tu așterni covorul pe care merge cântărețul. Ești solul pe care acesta poate să înflorească. Dacă nu respiri cu el de la pian, dacă nu simți emoția lui, dacă nu-i dai avântul necesar pentru a povesti ce are de povestit, lucrurile nu se leagă. Deci nu e vorba doar de un simplu acompaniament.
Bineînțeles.
E o poveste în doi.
The Voice of Piano e un disc caleidoscopic, care surprinde o multitudine de ipostaze ale vocalității de-a lungul istoriei, în aranjamente diverse. Nu pot să nu vă întreb despre Kaleido-scope of Life un disc apărut acum doi ani, în 2022, cu lucrări de la Bach-Busoni până la Scriabin și Paul Constantinescu. Există vreo legătură între cele două albume?
Da și nu! Kaleidoscope of Life este un rezumat biografic, o poveste a vieții mele, în care fiecare piesă reprezintă o etapă din parcursul meu. Am avut o etapă grea în viața mea, atunci când am abandonat muzica clasică și am făcut pop, rock și alte chestii. Și a durat până am revenit, al doilea ciclu de studii cu diplomă l-am făcut târziu, am început studiul târziu, la 35 de ani, cu toate că am fost un copil minune, cu concerte și recitaluri. De aceea Kaleidoscope marchează câteva puncte cardinale din viața mea, care m-au întors la clasică, care m-au ajutat să mă întorc la instrumentul meu și să mă reîndrăgostesc. The Voice of Piano reprezintă mai mult o etapă din viața mea de muzician, o fixare asupra unei etape, cea în care am trăit și lucrat la Leipzig, acolo unde am început să lucrez cu cântăreți și unde l-am cunoscut pe profesorul Irwin Gage, care m-a sprijinit și m-a inspirat timp de mai mulți ani în cadrul cursurilor sale și apoi a masterclassului de la Florența. El a fost profesorul și muzicianul care m-a influențat cel mai mult.
Pianista Carmen Ștefănescu
O nuanță exotică e reprezentată de aranjamentele la câteva cântece tradiționale: Kara Toprak de Fazil Say, Greensleves versiunea Vaughan Williams și un surprinzător și superb aranjament la Frică mi-e că mor ca mâine, care începe și se încheie cu sonorități de țambal, în câteva măsuri cu corzi ciupite în registrul grav. De ce ați inclus pe disc această melodie cântată de Maria Tănase?
Noi stăteam la parter, bunicii la etajul I. Și eu, în copilărie, eram mai tot timpul la ei. Iar bunicii mele îi plăcea foarte mult Maria Tănase. Apoi am fugit cu familia în Germania, timpul a trecut, e o poveste complicată. Dar după moartea mamei mele, am descoperit că ei aveau toate discurile bunicii și le-am ascultat pe toate. Iar la câteva dintre melodii îmi dădeau constant lacrimile, asta se întâmplă și acum. Frică mi-e că mor ca mâine e una dintre ele, e absolut tulburătoare. Mai e și faptul că mama mea a murit de pe-o zi pe alta, iar eu n-am știut. Și m-a durut. Apoi am descoperit textul, și el tulburător: Ș-or pune pământ pe mine/ Pământ negru, iarbă neagră. E același pământ negru pe care îl găsim la Fazil Say.
În Kara Toprak.
Da, dar acolo este puțin altfel, acolo pământul negru este iubita lui, pe care nu a tratat-o cum trebuie, dar până la urmă vor fi din nou împreună pentru că acolo, în pământ, se vor regăsi. Și nu aveam cum să nu mă gândesc la Maria Tănase, la o ultima întâlnire. Din nou poezie…
Cum a ajuns un profesor german de teoria muzicii la Universitatea Mozarteum din Salzburg, să înțeleagă atât de bine Frică mi-e că mor ca mâine? Cum a reușit Andreas J. Winkler să transcrie așa bine muzica tradițională românească, cu cvinte paralele și ornamentică caracteristică?
Chiar l-am întrebat asta și mi-a spus că nu a făcut mare lucru, doar a ascultat muzica pe care i-am dat-o eu, a ascultat-o pe Maria Tănase și i-a plăcut și lui foarte mult.
Și în 2022 ați înregistrat pe disc un Cântec de Paul Constantinescu, din Suita a II-a, o muzică zglobie, dar și melancolică în același timp. Vă e dor de acasă?
Și da, și nu. Mi-este dor de orașul copilăriei mele, de Bucureștiul văzut prin ochii unui copil, pentru că eu am plecat din țară la vârsta de șapte ani. M-am întors doar când aveam doisprezece ani, aveam deja cetățenia germană și chiar și atunci nu mai exista orașul copilăriei mele. Iar perspectiva s-a schimbat de atunci. Mie îmi este în continuare dor de mirosuri, de gusturi, de culori. Îmi amintesc că mergeam cu mama la cafeneaua Nestor, care a dispărut la cutremurul din ’77, țin minte și acum mirosul de ciocolată și cafea, gustul de gofre. Sunt mici detalii, insignifiante, mărunte, dar pe care nu le-am uitat și nu le voi uita niciodată. La fel se întâmplă și cu muzica: de fiecare dată când aud muzică românească mi se face piele de găină.
Mai păstrați legătura cu România?
Ultima legătură a mea cu România e fiica celei mai bune prietene ale mamei mele, care acum e medic în Elveția, deci, vă dați seama… Bunicii nu mai trăiesc, părinții nu mai trăiesc, dar știu că am 100 de rude în București din care nu cunosc nici una.
Înțeleg. Și totuși vorbiți foarte bine limba română, pentru un om care nu mai păstrează legătura cu România.
Vă mulțumesc. Tatăl meu a murit acum patru ani și de atunci nu mai am cu cine să vorbesc în română. Am o elevă româncă, care mi-a devenit și prietenă, dar cam atât.
Poate vom mai face interviuri și atunci veți mai vorbi românește.
Da, mi-ar plăcea. (Râde)
Dacă vorbim despre arta transcripției, semnați și unul dintre aranjamentele de pe acest disc la Privighetoarea de Grieg. Ce înseamnă tehnic să transcrii melodii cu voce pentru pian?
Da, Nachtigall, Privighetoarea… Ca să fiu cinstită, n-am făcut mare lucru, pentru că melodia există deja în linia pianului. Eu doar am augmentat această linie, n-am făcut mare lucru, doar am scos puțin mai mult Privighetoarea în evidență.
Pe acest disc se detașează și muzica spaniolă. Ce înseamnă ea pentru dumneavoastră? Mă gândesc aici la Siete canciones populares españolas de Manuel de Falla, dar și la faptul că și pe Kaleidoscope of Life se regăseau în 2022 Granados și Villa-Lobos?
Primul meu album, pe care l-am făcut în 2005 cu fostul meu partener Lukas Steier, a fost un program de muzică de cameră intitulat Compassion, un disc doar cu muzică spaniolă și din America de Sud, Villa-Lobos, Piazzolla și alții. Nu știu de unde pasiunea asta a mea pentru muzica spaniolă, dar acum îmi amintesc că și la diplomă am avut o teză despre de Falla. Nu știu, într-un fel cante jondo, care vine din flamenco, e ceva care mă răscolește, la fel ca muzica românească.
Cum a intrat muzica în viața dumneavoastră, Carmen Ștefănescu? Care e prima amintire legată de muzica clasică?
Mama mea era îndrăgostită de muzica clasică. A lucrat la radio, era tehnician la radio și avea multe înregistrări de muzică clasică. Iar eu, pe la vârsta de trei-patru ani, eram în stare să recunosc Bach, Mozart sau Beethoven.
Asta e o performanță!
Nu știu dacă recunoșteam fragmentele sau stilul, dar eram capabilă să numesc compozitorii. Oricum, pe la patru ani și jumătate tata mi-a cumpărat o pianină de la consignație, a văzut un anunț în ziar. Și am fost foarte fericită. Iar prima mea profesoară a fost maestra de sunet de la radio cu care lucra mama. Apoi am fost în clasa a I-a la Liceul de Muzică nr. 2 din București, la doamna Teodorescu, până am plecat din țară la vârsta de șapte ani.
Să încheiem cu ultima piesă de pe disc, Ich ruf’ zu dir, Herr Jesu Christ, BWV 639, aranjament Ferruccio Busoni, un imn sacru, dar și unul adus muzicii. De ce Bach la finele acestui album?
Lucrarea asta are legătura cu mama mea, care era o persoană caldă, dar nu foarte emotivă, în sensul că nu am văzut-o niciodată plângând. Cu câțiva ani înainte să moară s-a întors în România și mi-a povestit că a intrat în curtea unei biserici de unde se auzea acest coral, cineva îl repeta. I-a plăcut atât de mult, încât a început să plângă. Atunci nu am dat prea multă atenție acestei întâmplări, dar după ce ea nu a mai fost mi-am reamintit-o. Ich ruf’ zu dir este pentru mine un rămas-bun pentru mama, alături de Melancolie de Poulenc, pe care am studiat-o în vara în care ea a murit. Dar nu am mai apucat să i-o cânt. Bach este pentru ea, deși nu am notat asta nicăieri, un „mulțumesc pentru tot“ și un rămas-bun. O cadență personală.
Carmen Ștefănescu, există vreo șansă să vă putem asculta în România?
Ah, chiar nu știu. Dar mi-ar plăcea foarte mult. Uitați, chiar acum pregătesc un program Enescu cu soprana Laetitia Grimaldi. Sunt cele Șapte cântece de Clement Marot și Trois Mélodies sur Poèmes de Fernand Gregh, op. 19 combinate cu melodii ale prietenilor lui din Paris, Reynaldo Hahn și Francis Poulenc.
Ce program frumos.
Mi-ar plăcea mult să mă invite cineva să-l cânt în România, dar nu știu dacă asta se va întâmpla. A fost propunerea Laetitiei, care m-a întrebat în primăvară dacă aș vrea să fac programul acesta cu ea. Și am fost foarte fericită.
Mie mi-ar plăcea foarte mult să vă aud cu acest program Enescu și contemporanii în România, dar și în postură pianistică. Cine știe, poate se va întâmpla. Mulțumesc mult pentru acest interviu, Carmen Ștefănescu.
Eu vă mulțumesc!
Carmen Ștefănescu – The Voice of Piano, Prospero Classical
Înregistrări Tonstudio Ölberg-Kirche, Berlin, Germania
Johann Sebastian Bach (1685-1750)
Johannes Brahms (1833-1897)
Claude Achille Debussy (1862-1918)
Manuel de Falla (1876-1946)
Edvard Grieg (1843-1907)
Franz Liszt (1811-1886)
Gustav Mahler (1860-1911)
Federico Mompou (1893-1987)
Francis Poulenc (1899–1963)
Serghei Rahmaninov (1873–1943)
Fazil Say (n.1970)
Jean Sibelius (1865-1957)
Richard Strauss (1864-1949)
Ralph Vaughan Williams (1872-1958)
Discul poate fi ascultat pe Spotify:
și poate fi comandat aici
Galerie foto
