Scriitorul francez Serge Joncour revine în atenția cititorilor români odată cu cel mai nou roman al său, Căldură umană, tradus din franceză de Mădălin Roșioru și publicat la Editura Polirom anul acesta. Romanul continuă povestea celor trei surori, Vanessa, Caroline și Agathe, și a fratelui lor, Alexandre, din Natură umană (Polirom, 2023), distins cu Prix Femina.
Reîntoarcerea nu e deloc întâmplătoare, căci sunt surprinse evenimentele importante din ultimii ani, de la protestele din Franța pe fondul nemulțumirilor de ordin social și politic, până la pandemia de Coronavirus care i-a dezbinat, pe de o parte, pe cei cu opinii diferite și a adus împreună, pe de altă parte, membrii rătăcitori ai unor familii, așa cum regăsim și personajele de mai sus. Întorși la casa de la țară în care crescuseră și de care se mai ocupă doar Alexandre, cel care a rămas aproape de părinții îmbătrâniți acum, toți acești protagoniști, alături de diferiți membri ai familiilor, extrași din citadin pentru a se refugia în mijlocul naturii, trebuie să își confrunte tăcerile extinse de-a lungul a mai bine de două decenii, întrerupte doar de reproșuri usturătoare.
Pe fondul unor proteste împotriva reformei pensiilor, romanul lui Serge Joncour marchează începutul pandemiei, mai exact primele trei luni de restricții, de întrebări continue, de frici și dezbateri care se revarsă dinspre autorități și canale de știri până în case, în mijlocul familiilor în care argumentele se ciocnesc în zgomot de tacâmuri, discuțiile sunt din ce în ce mai aprinse, iar faliile sunt din ce în ce mai mari între cei care se feresc de noul virus și cei care cred doar în conspirații. Sud-estul Franței redevine martorul schimbărilor reflectate în ochii celor care se întorc: eolienele în care au investit surorile își mișcă nepăsătoare palele în vânt în vreme ce ritmul în care trăiește Alexandre le opune împrejurimilor, cu strășnicie, orice altă modernizare posibilă. Acolo unde „goana după vânt devenise un cazinou în aer liber, o loterie care nu trebuia să facă decât câștigători“, Alexandre păstrează intact un mod de a trăi într-o libertate lipsită de apăsările mediului urban.
Îngrijorările de ordin politic pătrund odată cu fiecare dintre personajele care se întorc, de la deziluziile legate de partidul socialist („înțelese ce mult îi scăzuseră speranțele și pretențiile cetățenești, marile promisiuni de pe lista pe care o ținea în mână se rezumau la înființarea unei cantine bio, ba chiar vegetariene, la dezvoltarea pistelor de biciclete, la reducerea și valorificarea deșeurilor și la oprirea marilor proiecte inutile“), care nu mai avea cum să transforme profund viețile oamenilor, până la fricile cultivate pe terenul fertil al necunoscutului în care pandemia aruncă o lume întreagă.
Joncour redefinește natura umană
În același timp, în mijlocul haosului, Caroline „revenea într-o familie, familia ei, în mica societate izolată unde veștile circulă repede, unde toată lumea știe cum e vorbită pe la spate“, un centru fără restricții prea mari în care Serge Joncour își invită personajele să-și înfrunte grijile, problemele, să-și mărturisească greul pe care îl strecuraseră până aici printre bagaje.
Alexandre e cel care își păstrează un fel de existență la adăpost de tot ceea ce pare să ia amploare, să capete o viteză din ce în ce mai mare, față de un progres pe care îl refuză. Fără să-și dea seama de la bun început, admirația celorlalți pentru el crește, mirați și dezarmați de abilitatea lui de a purta cu sine o liniște care le e necunoscută: „Îl priviră ieșind cu brațele pline de puști, de parcă era singura ființă liberă de pe pământ care putea pleca și veni după bunul plac, pe când ei se știau în arest la domiciliu, întâi în apartamentul lor, apoi la fermă, fără nici un mijloc de locomoție și, de altfel, fără nici un rost“.
Ceea ce privesc la început cu preconcepții se transformă prin ochii lui, ceea ce îi ține încă agățați de oraș se destramă cu fiecare nouă zi petrecută în mijlocul vieții rurale. Planurile care păreau importante, problemele care păreau fără rezolvare își slăbesc strânsoarea, iar agitația crește, în schimb, în noua lor gospodărie de împrumut, în jurul a trei bichoni care dispar pe neașteptate.
Jocul subtil pe care-l strecoară Joncour în mijlocul acestor adulți ce nu par să fie cu adevărat conștienți de propriile lor vieți e cel care definește și, în mai multe privințe, redefinește însăși natura umană. Căldura, de data aceasta, vine de la un fel mai liber de a da voie întâmplărilor să se desfășoare, ferite de restricțiile care multiplicau grijile și anxietatea în restul țării: „Simțea nevoia să le spună ceva, să afle cuvintele potrivite care să-i aducă, în sfârșit, pe toți în jurul aceleiași mese, la care să mănânce împreună, fie și doar atât. Simțea nevoia să fie ușor, să desferece lipsa de înțelegere reciprocă, dar știa că riscă să aducă și mai multă tulburare. Împăcarea sufletească e problematică și pe cont propriu, darămite pentru alții“. Această libertate care nu ține cont de ceea ce se petrece în rest se întoarce spre cei care își dispută, cel puțin la începutul perioadei de izolare, problemele importante de la nivelul întregii țări. Constant, însă, Serge Joncour își împinge personajele spre miezul locului în care se află, le reamintește pe furiș de tot ceea ce pot lăsa, de fapt, în urmă, până în punctul în care noile planuri care se țes se desprind cu totul de orașul abandonat la începutul pandemiei. Și reușește asta păstrând o obiectivitate sănătoasă în construcția opoziției dintre rural și urban, conservarea traiului în tihnă și modernizarea continuă.
Un roman social, echilibrat și ancorat în prezentul tulbure
Serge Joncour
Ce se află, în fond, în esența naturii umane? Regăsim căldura pe care întotdeauna riscăm să o pierdem în același mod în care o abandonăm? Cum se pot micșora distanțele pe care timpul și conflictele nerezolvate nu fac decât să le mărească?
În mijlocul unui roman social, echilibrat și ancorat într-un prezent tulbure, scriitorul Serge Joncour lansează întrebare după întrebare, ascunse însă în mod iscusit în spatele unui peisaj pitoresc, al unei intrigi care captivează și, mai ales, printre rândurile unei cărți în care ne regăsim, pentru că ne sunt familiare și ne frământă atât de multe dintre dilemele cuprinse în unul dintre cele mai apreciate romane ale ultimilor ani.
Fără să accentueze și să crească artificial una dintre problemele majore ale Franței de azi, fără să tulbure aparenta desfășurare a lucrurilor, Joncour știe să-și lase libere personajele, astfel încât să rezolve în cele din urmă nu doar ceea ce se păstrase sub forma unor conflicte care ardeau mocnit, ci și dilemele care sunt, în fond, universale.
Granițele dintre lucrurile care ne despart se șterg, iar cele care rămân par, odată cu romanul Căldură umană, mai ușor de trecut.
Ceea ce oferă cel mai mult această carte care celebrează însăși viața e speranța unor noi începuturi. E șansa pe care o avem de a ne lăsa purtați de o lipsă a grijilor, de a ne abandona unei noi zile ce începe atunci când răsare soarele și care se sfârșește, cu la fel de multă seninătate, la apus. O oază de liniște, în mijlocul Căldurii umane, în mijlocul unei lumi haotice, e darul neprețuit pe care îl primim cu brațele deschise odată cu acest roman care ne șoptește că suntem, în fond, capabili să găsim singuri răspunsul la întrebările cele mai apăsătoare.
Galerie foto
