„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Cartea lui Cezar de Angela Martin, în curs de apariție în colecția Fiction Ltd. a Editurii Polirom.
— FRAGMENT —
Primul an de studenție trecuse atât de repede, încât, intrând acum în al doilea, era oarecum decepționat. Înainte de a veni la București, Cezar își închipuise că viața de student se trăiește la o intensitate maximă. Or, vedea că, din păcate, tocmai viața aceea îi scăpase printre degete. Devenise fără să vrea sclavul timpului, dedicându-se aproape exclusiv pregătirii examenelor, căci ba era în presesiune, ba intra în sesiune. Cu tensiunile, dar și cu monotonia lor, aceste două perioade înlocuiseră cele patru anotimpuri. Ceea ce nu înseamnă că în jurul său nu se întâmplau o seamă de lucruri, știute sau neștiute. Bunăoară, la IMF „Carol Davila“ au avut loc alegeri pentru Biroul Comitetului de Partid, compus ca întotdeauna din cinci membri. Cel mai tânăr dintre aceștia era și cel mai activ, plin de inițiativă. Păcat că era un om rău și răzbunător. Doamne păzește să i se fi pus pata pe cineva. Secretarele de la IMF – cum i se zicea pe scurt Institutului – se temeau de el ca de dracu’, fiindcă era scandalagiu și le amenința că le va da afară, așa că toate îi erau supuse și îl lingușeau. Îl chema Sandu Grozea, n-avea mai mult de treizeci de ani. În studenție fusese întâi membru al Comitetului UTC pe Institut, pe urmă ajunsese mare mahăr pe la UASCR. Cu vârsta, promovase politic. Era cunoscut în IMF ca un cal breaz, dar nu pentru că era un asistent prost, căci era printre cei mai dotați și mai motivați, ci pentru că era cel mai grețos activist de partid, responsabil și cu UTC-ul. De trei ani încoace se apucase să racoleze studenți ca să le dea „sarcini pe linie de organizație“. Într-un cuvânt, voluntari pentru a presta la Secretariat în perioada înscrierilor la examenele de admitere, când veneau candidați puhoi – niciodată mai puțin de cincisprezece pe un loc –, sau la începutul anului universitar pentru repartițiile la cămin. Între timp, îi folosea cum s-ar zice la șmotruială: să întocmească orarele, să copieze și să afișeze bibliografia, să se ocupe de programarea sesiunilor și de repartizarea studenților pe amfiteatre. Muncă patriotică! Aceștia preferau să se ducă la cules de porumb sau, și mai bine, de struguri decât să se lase exploatați în munca de secretariat. Când aflau că e în hol, studenții o ștergeau englezește, nu cumva să-i înhațe Grozea. Dar în sesiune era sezon mort pentru racolări, drept care nu se mai ferea nimeni de el. Și taman atunci căzuse pe Victor Vlădescu măgăreața. Nu-l prinsese în hol, ci în Bibliotecă, unde Sala era ticsită de studenți. Norocul lui că nu știa franceză, pentru că asta ar fi dorit de la el Grozea. Nu-i spusese de ce, dar îl durea în cot, bine că l-a lăsat să plece: „hai, la revedere!“.
Peste câteva zile, ieșind din Sala de lectură de la etajul I, dădu iar nas în nas cu el; nesuferitul parcă pe el îl aștepta: „Salut!“, „Bună ziua!“, Grozea se oprise în fața lui, dar îi alergau privirile în toate părțile, doar-doar s-o mai ivi careva. Da’ de unde! că nu mai apărea nimeni pe acolo. Pe tot culoarul erau numai ei doi. Grozea se codea, parcă voia și nu voia să-i spună ce avea de spus.
— Ce faci? La ce dai primul examen? îl întrebă.
Se vedea că trage de timp.
— La Histologie.
— A! Cu profesorul Romașcanu. Greu! Te-ai pregătit?
— Cât am putut și eu… De examenul practic mi-e frică.
— Când îl ai?
— Poimâine. „Nu-mi pui și mie o pilă?“, îl luă la per tu Victor în gând.
— Eh, las’ că ești băiat deștept. Baftă! Auzi, dar vreo colegă mai arătoasă n-ai? Care să știe franceză?
„Păi… la ce-ți trebuie? Și arătoasă, să știe și franceză?“, îl întrebă studentul în sinea lui. Cu voce tare n-avea curajul. Ridică din umeri, chipurile, dezolat.
— Ia gândește-te! insistă Grozea.
„Da’ ce-o fi vrând, frate, ăsta de la mine?“, se miră Victor neliniștit.
— Fete drăguțe s-ar găsi, nu-i problemă, dar să mă interesez care a făcut franceză la școală.
— Și un băiat prezentabil mi-ar mai trebui, dar unul la locul lui.
— Să știți că toți sunt la locul lor și prezentabili, tovarășe asistent, băgă Vlad pieptul în față.
— Vezi că eu nu glumesc, i-o reteză asistentul.
Păi ce făceau aici, se băteau pe burtă? își va fi spus el.
— Bine, întreb printre colegi, redeveni serios studentul.
— Deci două bucăți, îl împunse în piept cu arătătorul și cu mijlociul asistentul.
— Am înțeles, încuviință din cap Victor.
„Cum naiba să le spun acum colegilor: «Băi, haideți cu mine la Grozea că nu știu de ce vă cheamă. Numai să arătați bine și să știți francez㻓, se frământă tânărul.
Se gândi automat la Carolina – ea făcuse liceul la Caragiale, unde mai mult ca sigur că se preda
franceză. Problema era că nu prea știa cum s-o ia. Era posibil ca tipa să-l trimită la plimbare: „Du-te d-acilea cu Grozea al tău, mă crezi tâmpită?“, și-o să rămână cu buzele umflate, că ea era una de-aia, nonconformistă. Ceea ce în realitate s-a și întâmplat. Pe urmă se gândi la Cezar: „Ăsta n-o să zică nu, că-i pămpălău“. Dar, spre surprinderea lui, Cezar, „nu și nu!“. Luă lucrurile în serios, îi spuse că „el e vorbitor de germană, că făcuse într-adevăr și franceză la liceu, dar că franceză vorbea mai puțin“. Plicticoșenii d-astea.
— Bă, da’ fraier mai ești! Crezi că Grozea pricepe ce bălmăjești tu pe franceză? Că dacă ar fi așa, n-ar apela la studenți.
— Ce-mi pasă mie ce pricepe și ce nu pricepe, important e să nu mă simt impostor. Și-acum, cinstit, Victore, tu n-ai face la fel? Nu-s bine pregătit, nu mă bag, se apără Cezar.
— Mamă, îmi vii cu rahaturi de-astea de morală?! Compensezi prin frumusețe, Grozescule, uită-te la tine, sclipești! îl luă Victor peste picior.
Cezar refuză jignit și făcu stânga-mprejur.
Dar Victor nu se lăsă cu una, cu două. Se duse-ndărăt la Carolina și o minți că Cezar a zis că da, că merge la Grozea, iar ei atât îi trebui: se răzgândi pe loc și acceptă și ea. Și dacă auzi că a acceptat Carolina, Cezar, la rându-i, spuse că-i de acord. Nu-și închipuise că Victor îi ducea pe amândoi de nas. „Bă, da’ cretin mai sunt, să-i combin p-ăștia doi“, regretase la urmă Victor. Totuși, recunoștea scuzându-se în gând „că nu avusese încotro, că până una-alta alți prieteni mai apropiați nu avea, cum era să tabere pe alții cu o asemenea penibilitate, să umple ăia Institutul că era omul lui Grozea?“.
Victor nu mai aduse vorba despre Grozea nici cu Cezar, nici cu Carolina decât după încheierea sesiunii. O lună se dădu la fund. Mai mult n-o lungi, să nu bată la ochi. Îi luă pe amândoi de câte-o aripă și se duse cu ei la Catedra de endocrinologie într-o joi după-amiaza la patru, când Grozea avea consultații. Bătu la ușă și intrară toți trei. Așezat la masă, asistentul tocmai punea satisfăcut receptorul în furcă. Era schimbat la față, „a vorbit cu gagică-sa“, își spuse Victor expert. Se vedea cât colo că lui Grozea discuția îi făcuse plăcere, dar se silea să pară sobru. O studentă aștepta umilă, în fața lui, în picioare. Ridicând privirea spre nou-veniții care păreau oarecum nehotărâți, Grozea arboră obișnuita-i mutră acră. Le făcu semn cu capul:
— Voi doi rămâneți. Pe tine nu te mai rețin, se descotorosi de Victor, disprețuitor.
CARTEA
„După Valentina, roman nominalizat și premiat în 2023, Angela Martin ne propune o nouă experiență narativă de excepție, aducând în prim-plan anii ’70 din perspectiva studentului la Medicină Cezar Grozescu. Confruntat nu numai cu un alt spațiu, cel al capitalei, total diferit de Aradul natal, ci și cu timpul neguros comunist, eroul trăiește intens nevoia de libertate și riscurile ei, participând împreună cu alți studenți la pregătirea unui spectacol pentru un festival din Franța. Sub aparența unei narațiuni clasice, romanul este construit parabolic prin recurs la motivul teatrului, desfășurând, subtil ascunsă sub faldurile cotidianului și neideologizată, tema reprimării în regimul totalitar. Citești cu sufletul la gură, fără să simți că totul este doar… lectură!“ (Rodica Zane)
„Personaj important în romanul Valentina, întâmpinat sărbătorește de critică anul trecut, Cezar devine protagonist în acest roman înrudit cu primul. Îl cunoscuserăm la maturitate, plecat definitiv din țara lui Ceaușescu, acum îl reîntâlnim ca student care-și trăiește tinerețea cu toate avatarurile ei, printre care supravegherea permanentă, prin interpuși, a Securității, pe care n-o provoacă deloc. Angela Martin își confirmă însușirea de a construi un roman bogat în împrejurări, cu personaje deosebit de pregnante. Sunt convins că va avea, din nou, un binemeritat succes.“ (Livius Ciocârlie)
„La doar un an după un debut pe cât de «târziu», pe atât de spectaculos în proză cu romanul Valentina, frescă de familie central-europeană din Aradul secolului XX, Angela Martin revine cu o extensie a acestuia: Cartea lui Cezar, a doua parte dintr-un proiect romanesc amplu, de o clasicitate realistă complexă. Centrat asupra anilor comunismului ceaușist, preluând fire vechi și dezvoltând multe altele noi, romanul fiului Valentinei oferă o radiografie sensibilă a societății epocii și a «spectrelor» sale interbelice. Nu e doar o «carte»: e o lume.“ (Paul Cernat)
AUTOAREA
Angela Martin, eseistă, traducătoare, a fost redactor de limbă spaniolă la Radiodifuziunea Română, redactor la Cartea Românească, director al Direcției Generale de Dialog Cultural Internațional din Ministerul Culturii, vicepreședintă a Fundației Culturale Române și a Institutului Cultural Român, redactor-șef al revistei „Cultura“. A publicat articole de presă, volume de convorbiri și eseuri, poeme.
A inițiat și a coordonat antologii de critică, a îngrijit ediții definitive de opere. A tradus proză și critică literară din limbile spaniolă și franceză. A fost distinsă cu ordine naționale în România, Brazilia și Italia, precum și cu premii ale mai multor reviste culturale din România. Romanul Valentina, apărut în 2023, a fost nominalizat la premiile revistei „Observator cultural“ și ale Uniunii Scriitorilor. În același an, autoarea a primit premiul pentru proză al revistei „Ateneu“.
Galerie foto
