La Festivalul Național de Teatru (ediția 34, 18-28 octombrie, „dramaturgiile posibilului“) printre spectacolele care mi-au atras atenția au fost și două realizate de Cristian Ban, legate stilistic, într-o continuitate tematic-diacronică.
Savuros e Mobilă și durere produs de Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sf. Gheorghe pe textul lui Teodor Mazilu. Nu știu dacă opțiunea repertorială are legătură cu cei 35 de ani de la căderea comunismului în România, dar e curativ din când în când să se relateze despre ce a fost. Fidel spiritului operei sursă, regizorul a umblat puțin în text, cu rost scenic, păstrând contextul și adresarea cu „tovarăș“ specifică epocii.
Această piesă clasică din anii ’70 are incontestabile calități dramaturgice, cu inflexiuni care citează teatrul absurdului (Ionesco) și coboară mai adânc în istoria teatrului românesc (I.L. Caragiale). Ea a devenit, prin mizanscena lui Cristian Ban și prestațiile minunaților actori, o creație la care se râde mult, care forează în straturile de profunzime ale dramaturgicului satisfăcând rosturile comediei de îndreptare a moravurilor. Căci despre moravuri e vorba și aici, despre oameni care sunt vicioși pentru că fac eforturi să fie așa, se antrenează pentru asta, e țelul lor de viață.
Secvență cu secvență, într-un format cinematografic
Structura dramaturgică a piesei e relativ simplă: două cooperative de producție („Avântul mobilei“ și „Progresul mobilei“), două cupluri concurente din confruntarea cărora escaladează conflictul.
Comicul de situație și de limbaj (paradoxul, nonsensul, contradicția semantică, contrastul care eliberează râsul, oximoronul etc.) crește spumos, secvență cu secvență, într-un format cinematografic, cu episoade care se succed în crescendo epic și la finalul cărora actorii așteaptă aplauzele auditoriului prin poză și plecăciuni.
Sunt scene de tandemuri (doi sau trei) reunite în grup la final, într-un decor fix (scenografie Irina Chirilă), semicircular, din lemn, explicit, coborât din titlu. Două uși, două cupluri – Gurău (Sile și Melania) și Arnăutu (Paul și Lizica) – în jurul cărora gravitează Urechiatu (subalternul temător, lingău) și Gore (sperând la o promovare) delimitează simetric înlănțuirea narativă.
Ban știe cum să stimuleze resursele histrionice ale ansamblului cu care lucrează, prestația excelentă (Sebastian Marina, Nicholas Cațianis, Costi Apostol, Oana Jipa, Daniel Rizea, Mădălina Mușat), chimia bună, cheful de joc intens, tehnicilor comediografice și resurselor din text li se adaugă gesturi, priviri, complicități creative, găselnițe regizorale/ scenice (meciul de tenis, întâlnirea dintre Melania și Sile, discuția telefonică Lizica/ Păsărică și Paul, câinele de companie).
Ieri-ul recent istoric se resimte în azi-ul marcat de snobism, dorința de-a epata, egolatrie, mediocritate. Dacă ai făcut bani, musai trebuie să epatezi, să ai amantă, un hobby, să fii preocupat de reîntinerire, să te îmbraci excentric, să concurezi perpetuu cu ceilalți de felul tău, să fii un fake uman, să satisfaci aparențele sociale. Pe muzica retro, în contrapunct melo spre grav, a lui Aurelian Andreescu.
În stilul amenajărilor interioare ante-decembriste
Părinți (Teatrul Metropolis București) e inspirat de romanul omonim al Dianei Bădică, publicat în 2019 la Editura Polirom, pe care-l dramatizează devised – scriitoarea, regizorul și actorii. E o direcție tot mai frecventă în teatrul nostru aceasta a transpunerii unor romane recente, un lucru bun care alătură forme de creativitate ce s-au sprijinit atât de îndelung una pe cealaltă în arta scenică. Nu e facil să translezi din literar, unde ai la dispoziție pagini nenumărate, în teatral, unde cuvântul trebuie să fie performativ. Există și mijloace comune – narațiunea – la care se recurge și aici ca ax structural.
Ioana e vocea autoarei care își ficționalizează biografia, refăcând pe canava anii ’90 dintr-o Românie de început a tranziției de la comunism la democrația de tip european pe care o edificăm. În Slatina, un oraș de dimensiuni medii, cu destine puse în situații limită pe care purtătorii lor trebuie să le gestioneze. Perspectiva personală și cea comunitară se îngemănează într-o scenografie (Andreea Săndulescu) care reface terasa unui bloc (unitatea identitară a citadinului) cu o mână de locatari și poveștile lor.
Storytelling-ul se mixează echilibrat cu schimbul direct de replici, într-o dinamică de viraje emoționale de la râs la (aproape) plâns. Focusul e, așa cum indică și titlul, pe părinți, pe nefericirile și fisurile uneori ireparabile dintre ei, raportarea la drame intrafamiliale, la dureri mult prea mari pentru a fi suportate. În foaier, înainte de-a păși în sală, spectatorul e întâmpinat de un colț scenografiat în stilul amenajărilor interioare ante-decembriste, cu un covor „persan“, mileuri și notoriul pește din sticlă, o standardizare multiplicată în serie. Nivelarea generalizată însemna și lecturile din Sandra Brown ori Danielle Steel, terapiile făcătoare de minuni ale lui Valeriu Popa, mărci ale unor ani de trecere de la un tip de rânduieli sociale la altul.
Cristian Ban a ales și condus foarte bine o distribuție constituită prin casting (interviu, workshop), cu artiști din diverse trupe pe care i-a ghidat spre numitorul comun al reușitei. Teo Dincă, cu o ingenuitate și o forță dramatică admirabile; Silvana Negruțiu, ipostaziind cu delicatețe gravitatea problematicii abordate; Marius Florea Vizante, într-o îmbinare fin dozată de umor și tragic asociat; David Drugaru, cu energie și temperament scenic; Vlad Pânzaru, cu treceri subtile de registru; Maria Alexievici cu probate calități vocale care le dublează pe cele actoricești. Unii duc mai multe partituri, au și scurte ieșiri din rol, dialog direct cu publicul pe care-l integrează astfel, fiecare se individualizează fără să trădeze echipa, într-un unison a cărui găsire se datorează priceperii regizorale.
O dublă demnă de aplauze furtunoase, Cristian Ban!