Prima oară simți mirosul. Mucegai, lemn îmbătrânit de îi simți crăpăturile, praf. Se agață de fiecare colț, depunându-se pe coperțile albumelor ca un strat al amintirii.
Rânduri după rânduri de coperți: Led Zeppelin, Bowie, Bach, Muddy Waters, Queen, Abba, Doors. Și la masa de alături te pândesc laolaltă Aretha Franklin, Pink Floyd, Sly and the Family Stone. Ești deja înconjurat, îi vezi pe vânzători cum ridică o sprânceană, provocându-te să sapi mai adânc în relicvele unei epoci apuse. Cea analogică. Într-o lume digitală, în care fiecare piesă este la un clic distanță, vedem cum tot mai mulți revin către vinil. Da, îi vezi de departe pe cei care nu au plecat niciodată. Însă e vorba de cei care ajung să aprecieze acum cum ții doza și pui acul pe vinil.
Și aici – iar asta e partea vie cu adevărat – îi găsești pe toți. Fiecare dependent de un gen, de la vânătorii de heavy metal până la cei în căutarea cântecelor folk, într-un ecumenism muzical în care toți sunt atrași de un trecut pe care îl recuperează, chit că nu l-au cunoscut niciodată direct. Mă rog, o parte dintre ei. De la doar o mână de oameni, câțiva veterani îmbrăcați în pulovere roase și geci vechi de piele, care se încăpățânau în a se agăța de viața lor analogică, lucrurile s-au schimbat. S-a întâmplat ceva, publicul s-a schimbat. Dacă acum niște ani se proclama moartea vinilului, doar cei cu un auz fin ar fi putut anticipa la ce asistăm acum: renașterea. Acum, până și sufletele tinere, născute într-o lume a perfecțiunii pixelate, se simt vrăjite de imperfecțiunile calde ale vinilului, atrase de misterul tactil ascuns în canelurile sale negre.
Intrigile conștiinței și ale desfrâului auricular
În secțiunea de rock, un grup de puștani fani ai Zeppelin – da, adevărații credincioși, cu petice pe blugi și părul lung în onoarea eroilor părinților lor – scot la iveală un original Led Zeppelin IV. Îl țin ca pe moaște, se uită cu respect la copertă, cu degetele atingându-i marginea zimțată. Sigur, au ascultat Stairway to Heaven de o mie de ori pe Spotify, dar ceva e diferit acum. Aici. Simt greutatea discului în mâinile lor, sunetul pe care deja îl simt cum se scurge odată cu primul contact al acului. Fiecare riff, fiecare strigăt se simte încărcat, viu într-un mod pe care streamingul nu l-ar putea oferi.
În cealaltă parte se adună o altă subspecie: iubitorii de jazz, cei care vânează fantomele muzicale ale lui Miles și Coltrane. Căci muzica ce e altceva dacă nu o fantomă? Caută clasice, caută noi, o caută pe Diamanda Galás, cu degetele prăfuite de la cartonul vechi. Pentru ei, să asculți jazz în streaming e un exercițiu, unul blasfemic; muzica prinde viață doar atunci când pot auzi fiecare nuanță, fiecare răgușeală a trompetei, fiecare bubuitură și freamăt. Fiecare tăcere înecată de scârțâitul acului pe disc. Este un drum în întuneric.
Și apoi sunt cei care merg spre anii ’80. Blondie, Depeche Mode, New Order – trupele care au transformat pentru prima dată sintetizatoarele și mașinile de tobe în instrumente ale revoltei. Sunt aici să simtă ceea ce poate părinții lor ar fi simțit, un memento visceral al unei perioade când viitorul părea o lumină neon și o posibilitate infinită. Muzica curge prin difuzoarele la mâna a treia, la urechea a patra. Și simt cum le zguduie oasele. Unii dintre ei nu se vor da bătuți până nu pun mâna pe o ediție a Power, Corruption & Lies.
Îi vezi cum se adună laolaltă, adunând nostalgii la fel de laolaltă, cum se amestecă genurile și acul sare de pe disc de la o melodie la alta, pendulând între stiluri. Îi vezi și vezi că nici punkul nu e așa de mort pe cât se zvonește – și le vezi atitudinea, sfidători și plictisiți, trecând prin albume de la The Clash și Sex Pistols, printre coperți aspre. Punkul pe vinil e ca o formă de a găsi o parte din sufletul pierdut în digital: totul e crud, rebel, furie nefiltrată care străbate fiecare zgârietură. Sigur, ar putea asculta Anarchy in the U.K. în o mie de feluri pe telefoanele lor, dar pe vinil e altceva – e prezența fizică a lui Joe Strummer și cum ar scuipa cuvintele către ei, deși au trecut două decenii de când nu mai poate face.
Memoria și reverberațiile trecutului
Aici e un ritual nerostit de a revendica fizicul într-o lume care a devenit mai mult o iluzie. Imperfecțiunile vinilului nu mai sunt simple bizarerii; sunt fantomele unui mediu care refuză să moară. Fișierele digitale sunt sterile, de la MP3 la FLAC, dar vinilul respiră, fiecare redare fiind ușor diferită, o experiență care rămâne și după momentul în care discul se oprește.
Revenirea la vinil a creat chiar și noi spații unde oamenii vin să experimenteze muzica așa cum ar trebui să fie ascultată: deliberat, intenționat. Muzică pe care o cauți. Târgurile de discuri, cândva orașe fantomă pentru colecționari bătrâni, au început să fie frecventate de fani noi, toți atrași de romantismul de a ține un album în mâini, de a inspecta arta coperții, de a citi notițele. Pentru că da, vinilul este romantism.
Dar nu e numai asta, nu mai e doar nostalgie. Este un rebel într-o lume pe care digitalul o standardizează și o grăbește tot mai tare. Este o respingere a clarității antiseptice și a curățeniei comerciale a digitalului. Te retragi din fața reclamei putrefacției lui 0 și 1 și, în lumina slabă a toamnei, vinilul devine un fel de talisman, așteptarea ca fiecare piesă să se desfășoare în ritmul ei. Apoi te ridici, întorci discul pe fața B, pui din nou acul și aștepți să vină muzica.