Ca sa respect tiparul hollywoodian, unul cu priza la public, incep povestea mea cu un citat din prezent. Iata-l: „Sintem la sfirsitul celor 500 de ani de capitalism. Vor urma 30-40 de ani de noua ordine mondiala. Eu nu o sa mai prind aceasta noua ordine. Dar voi o veti prinde”. Ati recunoscut, bineinteles, citatul. Si, implicit, personajul caruia-i apartine si caruia-i dedic eu aceasta scurta poveste. Din chiar felul in care sint formulate frazele, este evident ca avem de-a face cu un bunic. Unul care priveste, cu un strop de uimire, cu alt strop de satisfactie prezentul. Dar, mai ales, unul care, asemenea bunicilor de pretutindeni, isi ofteaza si regretul ca nu va prinde lumea viitoare in implinirea ei.
In urma declaratiei acestui om care s-a confundat si poate, intr-un fel, inca se confunda cu istoria, mai multi ziaristi de la mai multe ziare s-au grabit sa lanseze discutia despre moartea capitalismului. Pe alte coordonate totusi decit cele ale mortii capitalismului, e o discutie importanta, care se poarta acum, sub povara crizei, si-n alte colturi ale lumii. Ingrijorarea nu se refera insa atit la esenta sistemului, cit la formele pe care va trebui sa le imbrace pe viitor, ceea ce inseamna oarecum altceva. Nu si pentru personajul nostru insa.
O privire chiar si superficiala asupra destinului acestuia te fascineaza, in ciuda retinerilor morale pe care ti le-ai creat. Crescut la scoala iluziilor unui socialism biruitor, acest om s-a trezit, la un moment dat, intr-o pozitie ingrata: povestile copilariei, ale tineretii au fost sufocate de o realitate pe care nu avea cum s-o inteleaga. Valorile pe care si le crease i-au devenit piedica in ascensiune. Astfel ca, dintr-un tovaras de nadejde al partidului in care-si investise sperantele, a ajuns un tovaras colateral. Urcase pina-n pozitia de prim secretar al Comitetului Central al organizatiei de tineret, condusese chiar destinele tineretului din pozitia de ministru, avea tot viitorul in fata, ca sa coboare apoi, treapta cu treapta, multumindu-se intr-un tirziu cu pozitia de sef al unei edituri tehnice. Nu s-a gindit insa la moartea comunismului, adica a sistemului care, confiscat de altii, ii blocase ascensiunea. Dimpotriva, minat de entuziasmele tineretii, a inceput sa viseze la ziua in care sistemul va fi in mina lui. Si-i va putea da o alta turnura. Una originala.
Oportunitatea a aparut la sfirsit de ’89. Numai ca, odata cu ea, a venit si-o ironie: tovarasul a fost obligat la compromisul vietii. Visind permanent la moartea capitalismului, s-a trezit in situatia de a decreta moartea comunismului. Trebuie sa ne imaginam ce a fost in sufletul lui, fie el si-un suflet prezidential. In ciuda faptului ca acum avea sistemul in mina, s-a vazut obligat sa-l manipuleze dupa voia altora. Si, cu toate incercarile de a-l transforma in acea societate socialista originala la care aspira, a trebuit sa se accepte intr-un final invins. O a doua lovitura direct in plexul iluziilor sale.
Si au mai trecut douazeci de ani peste el. Entuziastul de odinioara, devenit intre timp bunic, n-a mai avut de ales. S-a multumit cu o armata de fani, nostalgici si ei, s-a inchistat in propriile-i vise, privind naucit in jur si auzindu-si vocea scazind in importanta, diluindu-se, pina la a deveni abia soptita.
Istoria insa, o dovedeste cazul omului pe care l-am avut ca personaj, este, macar din cind in cind, rotunda. Si, in timp ce o lume intreaga se sperie de o criza fara precedent, bunicul nostru s-a trezit in fata unei a treia mari oportunitati. Nu, de asta data nu mai poate reveni in fruntea sistemului. Dar acum, la senectute, omul care a visat intreaga viata la moartea capitalismului, dar a fost nevoit s-o proclame pe cea a comunismului s-a trezit cu o mare sansa in fata: aceea de a se putea convinge pe el insusi ca, desi nu va mai avea ocazia s-o vada, macar va putea lasa mostenire acea lume noua pe care a construit-o in imaginatie intreaga viata.
Morala acestei povesti nu-si mai are rostul. Cum nu-si au rostul nici indignarile jurnalistilor. Pentru ca la Sinaia n-a vorbit vreun profet. A vorbit doar un bun tovaras, devenit intre timp bunic, care are nevoie acum, la virsta intelepciunii, sa-si reinvie iluziile tineretii. Iar noi poate ca n-am gresi foarte mult daca l-am lasa sa se bucure de ele in liniste. Pentru ca, din fericire, iluziile lui Ion Iliescu il mai ajuta doar pe el. Pentru noi au devenit, in fine, inofensive.