Laura Francisca Pavel a publicat un prim volum de poeme cu titlul Trucuri urbane (OMG, 2022), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde“ și distins cu Premiul BAC-FEST pentru Cartea de poezie a anului 2022. Al doilea volum de poezie, Acțiuni și protocoale, îi apare în 2023, tot la editura OMG, iar cel de-al treilea, Zona de surescitare, în 2024, la aceeași editură. Este prof. dr. la Facultatea de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai”, din Cluj. Semnează, cu numele Laura Pavel, mai multe volume de teorie și de critică literară și teatrală, dintre care două i-au fost publicate până acum în străinătate: Dumitru Tsepeneag and the Canon of Alternative Literature, transl. by Alistair Ian Blyth, Dalkey Archive Press (2011), și Ionesco. L’Antimondo di uno scettico, traduzione di Maria Luisa Lombardo, Aracne Editrice (2016). Pentru cel mai recent volum de eseuri, Personaje ale teoriei, ființe ale ficțiunii (Institutul European, 2021), a obținut Premiul „Tudor Vianu – pentru teoria literaturii și a culturii“, acordat de Muzeul Național al Literaturii Române.
Dragă Laura Francisca Pavel, eu am multe idei fixe și ți-o împărtășesc pe una dintre ele. Mulți dintre cei care se îndeletnicesc cu scrisul și se realizează într-unul sau în mai multe domenii ale sale au în spate ceva, de multe ori un altceva care nu are neapărat legătură directă cu ceea ce se vede. În cazul meu, înainte de poezie și de critică a existat muzica. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva și în spatele ei a existat altceva. În cazul tău cum a fost, cum este?
Sunt sigură că și pentru tine au existat, înaintea poeziei, a criticii literare și chiar a muzicii, alte straturi (aș putea invoca aici metafora lui Lacan despre identificările succesive, asemănate de el cu niște straturi de ceapă, care ne construiesc treptat eul). Pentru mine, cum știi, înainte de poezie a fost critica și teoria (sunt autoarea câtorva cărți de critică și de teorie literară, dar și despre fenomenul teatral sau despre performance art).
Dar, de fapt, mai întâi am scris poezie, în liceu, când citeam asiduu din Mariana Marin, Angela Marinescu, Virgil Mazilescu, doar că la scurtă vreme am sistat atunci operațiunea scrisului de poeme, dintr-un exces de autocritică și dintr-un cam exagerat-adolescentin sentiment al penibilului ori al imposturii, cultivat în ciuda feedbackului bun pe care îl primisem. Și am reînceput să scriu poezie abia în perioada pandemiei, în 2021. Nu-i exclus ca, dacă n-aș fi stat atât de mult în casă în urmă cu trei ani (predam cursurile în formulă online), să nu se fi întâmplat să regăsesc nevoia de a scrie poeme. Uite, deloc întâmplător, în volumul Acțiuni și protocoale, din 2023, dar și în cel recent, Zona de surescitare, apărut la OMG în 2024, există un cadru metatextual, în câte un poem sau altul, mai exact o machetă. E un text în text, un mod de viață înăuntrul altei vieți, în-scenată, o structură în ramă. Viziunea asta a trăitului înăuntrul unui decor butaforic, a unei machete, am avut-o în pandemie, a apărut odată cu senzația de claustrare pe care, firește, o aveam. Din fericire, m-a și inspirat să imaginez o anume scenografie în unele dintre poeme, să speculez asupra ideii de viață înrămată sau asupra ideii de reprezentare pur și simplu. Așa se întâmplă de pildă în textul Mă deplasez cu prudență în interiorul machetei: „aproape că mi-e rușine să constat:/ experiența și reprezentarea ei/ se confundă/ E suspect de ușor/ Mâna îmi intră până la cot/ prin zidul machetei/ Mi-o recuperez intactă“. Se găsesc straturi peste straturi în povestea asta cu reprezentarea, care pare să continue la infinit, nu? Și așa ating câteva dintre deschiderile din întrebarea ta.
Predai la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj cursuri de Performance Theory/ Teoria fenomenului performance, Studii culturale în film și arte performative, Metodologia cercetării în artele performative. Strategii de interpretare, discipline aflate la granița dintre arta spectacolului și arta literară. Cum anume îți influențează scrisul/ poetica aceste preocupări?
Așa e și să știi că pentru mine e un avantaj, inclusiv pentru scrisul de poezie, faptul că predau istoria și estetica teatrului, pe de o parte, a fenomenului performance, pe de altă parte, dar și unele discipline cu mai pronunțate deschideri interdisciplinare. În plus, în discuțiile pe care le am cu studenții, la cursuri și la seminare mi se pare că e cazul să existe nu numai o miză estetică, ci și o perspectivă antropologică, identitară (predau, de altfel, și un curs de Antropologie teatrală).
Dacă mă provoci să decantez influențe venite dinspre ce predau, ele sunt de găsit chiar în formula de poeme-„acțiuni“, de aici și titlul volumului meu din 2023, Acțiuni și protocoale. Destule dintre poeme pot fi citite ca microscenarii de performance.
M-am bucurat s-o aud de la mai multă lume, inclusiv de la două colege ale mele de la Facultatea de Teatru și Film a UBB, Raluca Sas-Marinescu și Raluca Lupan, prima scriind dramaturgie, a doua fiind actriță, care și-au propus să realizeze un spectacol după unele dintre aceste texte. Sunt în toate trei volumele mele de până acum (începând cu Trucuri urbane, volumul din 2022) ceea ce am mai numit pseudofabule, micronarațiuni de tipul unor parabole. Și sper că există acolo și o energie ritmică, mărturisesc că țin mult la ritm. Un fel de dinamică performativă, să-i spun așa, și mi-aș dori să cred că pot fi vizualizate, proiectate imaginar ca „acțiuni“, regizate de cea/ cel care le citește, pe o scenă interioară. Doza de conceptual, care există și ea (defect profesional, l-aș numi, eu venind dinspre teorie), vreau să fie compensată prin disponibilitatea textului de a fi transformat, în/ de imaginația celor care îl citesc, în acțiuni, cam în accepțiunea pe care o confereau termenului, în anii ‘60-’70, cei din gruparea neodadaistă Fluxus sau în cea de „acțiune continuă“ despre care vorbește, în anii post-2000, artista Alexandra Pirici.
Perspectivele multidisciplinare din cercetare influențează arta în general? Mă gândesc acum la diversele proiecte sincretice care au pornit ca fiind experimentale acum multă vreme, dar care nu au reușit să spargă taxonomiile tradiționale, categoriile artei.
Nu doar că multi- și interdisciplinaritatea (și intermedialitatea, de ceva vreme deja) influențează creația artistică, ci o chiar infuzează, o impregnează cu moduri mai flexibile de a fi, de a se (auto)înțelege. De a dialoga cu alte formule artistice și medii. De a-și denunța și apoi accepta (critic, uneori) limitele disciplinare, dependența de un anume limbaj, medium. Și să adaug: nu doar că arta se oferă teoretizării sau chiar o anticipează prin strategii meta(textuale), ci chiar teoria, creația de discurs teoretic, poate influența la rândul ei arta. Să ne amintim că efervescența teoretică a ceea ce se cheamă French Theory, care a presupus adaptarea (în câteva centre universitare influente de peste ocean) a unor teorii filosofice de proveniență franceză, astfel încât ele să fie funcționale în studiile literare (și în toată zona de Arts and Humanities), a inspirat totodată creații artistice din sfera artelor vizuale, a filmului, a performance art-ului.
Pe de altă parte, poate fi vorba și despre intenția multor artiști de a-și depăși granițele convenționale ale propriului limbaj sau material „de lucru“. Știm prea bine că pictura renunță, odată cu Duchamp, să mai fie doar o artă retinală menită unei receptări pasive. La rândul ei, sculptura devine câteodată o paradoxală artă acționistă, o sculptură vie. Artistul francez Yves Klein propune în anii ’60 o formă de sculptură tactilă, cuplul artistic britanic Gilbert & George creează instalații vii, living și chiar singing sculptures, iar de numele lui Joseph Beuys se leagă sculptura socială, ca formă de acțiune artistică prin care se pot modela relațiile interumane.
Sunt numeroase și extrem de incitante modurile artelor de a se hibridiza, de la sound poetry așa cum era practicată de dadaiști, acum mai bine de un secol, până la ceea ce astăzi intră în fenomenul Spoken Word Poetry, al poeziei performate și performative (cu elemente de rap, hip-hop, jazz, teatru, storytelling etc.). Poți spune că taxonomiile artei nu au fost măcar bulversate în sens creator? Categoriile au rămas, dar uite că s-a dovedit necesar ca ele să fie energic testate, puse sub semnul suspiciunii, zgâlțâite, ca până la urmă să iasă la iveală genuri artistice noi (performance art, Spoken Word), în zona dintre mai multe arte tradiționale rămase pe baricade și nevoite să-și redefinească rostul de a fi, convențiile, strategiile stilistice.
Poezia ta mi-a creat senzația, încă de la Trucuri urbane, că e una bine ancorată în spiritul epocii pe care o trăim, cu toate că seducția ei ține tocmai de o anumită diferențiere față de acest spirit al vremii. Dacă ești de acord cu această observație, care ar fi diferența specifică la care tocmai am făcut referire?
Mă bucur că spui asta, e drept că m-a inspirat, poate, un anume ritm, aș zice, al vremii (și estetica hipster asociată lui), care e prezent în „trucurile“, în „acțiunile“ mai mult sau mai puțin protocolare și mai nou în Zona de surescitare (2024). Apropo de ritm și de energie (despre care și tu scriai într-o cronică din „Dilema“ la volumul Trucuri urbane), a fost o secvență simpatică la lansarea Zonei de surescitare, nu de mult, la București, la Cărturești Modul. Răzvan Țupa spunea răspicat acolo, în polemică amicală cu ideea că volumul ar fi mai așezat, ceva în genul: „Dimpotrivă, nu e un poem în volumul ăsta care să nu se suie pe pereți!“. Ei, unde ar fi de găsit totuși diferența specifică în raport cu „spiritul vremii“? Probabil în alura voit vintage a nu puține dintre texte și în atmosfera care combină o atitudine empatică cu una parodică față de protagoniștii micronarațiunilor din poeme.
De altfel, un ciclu din Trucuri… are titlul Protocoale retro, apoi în Acțiuni și protocoale există o secțiune de poeme numită Old Hollywood Glam (unde apar personaje-măști ca Marilyn Monroe, Katharine Hepburn, Lauren Bacall), în Zona de surescitare există un text despre porțelanuri interbelice, altul se cheamă Comerț cu artă vintage, un altul Retromanie. Aș putea-o cita aici pe Teona Farmatu, care, în prefața ei foarte consistentă la Acțiuni și protocoale, lansează noțiunea de postbovarism. Aș invoca și ceea ce scrie Sorina Rîndașu de curând, în cronica ei din revista „Tomis“. Ea argumentează că poezia mea include o dimensiune „poate inedită, poate prea puțin cunoscută a scenei, a catharsisului post-spectacol, a modalităților de expresie ca performance, iar nu invers“. E ceva ce poate fi pus în legătură cu ceea ce spuneam mai sus, despre deschiderea poemelor spre a fi citite ca spectacol interior, vizualizate și regizate, la lectură, pe o scenă imaginară.
Tot la capitolul diferență specifică, aș numi aici și modul în care teoria, discursul teoretic cu care eram familiarizată înainte de a scrie poezie, îmi structurează „dicția“.
Alex Ciorogar anunță pe una dintre clapetele cărții tale, Zona de surescitare, că volumul încheie o trilogie, un proiect. Așa este sau mai urmează și alte cărți în același tot, din același areal tematic?
Cred că pot spune că volumul acesta apărut recent, Zona de surescitare, încheie trilogia începută în urmă cu trei ani cu Trucuri urbane, dar scriu deja la ceea ce va deveni fie un volum autonom, fie un diptic sau un triptic – e un proiect în care, chiar dacă persistă, inevitabil, obsesii tematice din volumele de până acum, în schimb formula stilistică și atmosfera afectivă sunt diferite.
Pe unde o fi eul din cărțile tale? A părăsit scena? A fost repudiat conform convingerilor recente că doar obiectul contează, nu și perspectiva individuală asumată asupra lui?
Haha, e interesant că mă citești ca fiind atât de radical-nonsubiectivă, eu însă zic că există din plin eul acolo, chiar dacă nu e un eu în primul rând autobiografic, ci dispersat în diferite personaje (în protagoniste ca Madam Tamaș sau ca Lauren Bacall însăși, din Acțiuni și protocoale, sau ca Mieke, din Trucuri urbane, de pildă), ca și în obiecte.
Dar obiectele, ce sunt altceva decât fie metonimii, fie metafore ale eului, ale diverselor stări de spirit, ale angoaselor sau ale momentelor de euforie? Adică ele nu sunt în poezia mea reflexii ale teoriilor contemporane de tipul object-oriented philosophy – mai degrabă există coincidențe cu asemenea teorii –, ci sunt tot proiecții ale subiectivității. Sau e vorba de forme de viață, de ființe, de prezențe care atenuează anumite excese ale expunerii de sine, ale narcisismului, anumite atitudini orgolios-autosuficiente. Nu numai obiectele, ci și animalele, și alte forme de alteritate nonumană. Uite, într-un poem cu titlul Exces de expunere, din Acțiuni și protocoale, apare un animal greu de identificat, poate câine, poate vulpe, iar finalul sună așa: „animalul te privește/ nu cu căldură, nici măcar cu derută,/ te privește de-ți vine să intri-n pământ/ de la exces de expunere/ și putrezire la noduri“. Sau altă dată, într-un poem din Zona de surescitare, scriu despre cum „starea de personaj se retrage în starea de obiect“.
Știm cu toții că, atunci când comentăm operele literare ale cuiva, mărturisirile auctoriale trebuie privite cu suspiciune, acestea fiind mai mult documente pe care le putem investiga, fără a le înregistra ad litteram. Din punctul meu de vedere, cele trei cărți ale tale de poezie constituie unul dintre cele mai ofertante proiecte literare pentru criticii hermeneuți. Oferă-mi, te rog, un document auctorial, o mărturisire, o profesiune de credință la care eu în calitate de critic să mă raportez cu suspiciune sau… nu.
Da, ai lăsat the best for last, e cea mai sfredelitoare (și generoasă în același timp) întrebare. Și e flatant pentru mine ce spui, că ți se pare ofertantă poezia mea pentru a face pe seama ei hermeneutică la modul serios, neimpresionist. Dar chiar sper să te raportezi la ce spun cu suspiciune (moderată), mai ales dacă voi insista că eu cultiv între altele o poetică a secretului, a unui miez de sens ce nu se lasă divulgat fără rest, pe care ar trebui întrucâtva să-l protejăm.
Un text din Trucuri urbane se încheie așa: „Ești una dintre femeile care au râs, au strigat, au murit/ de jur împrejurul acestui secret răsuflat/ amestecat cu următorul secret, încă reavăn“. În rest, să rezum doar, pentru a păstra reavăn secretul și partea de criptogramă: pentru mine poezia e mai mult ficțiune ritmată, scenariu imaginar, performance stilistic și conceptual decât autobiografism; mai mult parabolă, ceea ce am mai numit pseudofabulă cu o pseudomorală (nu didacticistă), cu un schepsis final, iar nu confesiune egotistă; în ea apar capcane, trape ale textului, sunt acolo diverse paliere de sens, fiind la îndemâna celei/ celui care citește să devină complice, să simtă empatie sau distanțare (afectivă).
Depinde și de miza fiecărui poem, de capacitatea de a reprezenta acolo ceva ce e la granița dintre partea de inspirație biografică, biografemele și partea de ficțiune (și ficționalizare de sine, necesară, inevitabilă și ea). Apoi, nu-mi refuz tentația de a intra în dialog, în poezie, cu teorii estetice, etice, identitare, de a invoca chestiuni care sunt și în atenția eco-filosofiei, a teoriilor ecologice. În fine, să mai adaug doar că expun în multe dintre poeme moduri în care înțelegem să ne curatoriem existența, să ne estetizăm și camuflăm (chiar dacă sisific) crizele de tot felul. Deși am amintit despre crize și angoase, mărturisesc că am o stare aproape euforică atunci când scriu poezie, când pot interpela un tu care mă citește și se află împreună cu mine în zonă. E (cum altfel?) emoționant să intri în relație (și da, am poeme de relație: relația mea cu Madam Tamaș, relația mea cu Marilyn, cu Djuna etc.) cu un personaj, cu un spectator interior, cu oricare dintre tu-uri, până la urmă.
Îți mulțumesc, Laura Francisca Pavel pentru acest dialog.
Îți mulțumesc, Șerban Axinte, pentru întrebările tale inspiratoare!
Galerie foto
