La ce ne trebuie alternative culturale, adaptari moderne dupa povestile lui Charles Perrault, spectacole dupa Krasnogorov sau tentative dramatico-filosofice de Alina Mungiu Pippidi? De ce sa ne tulburam mintisoarele noastre de moldoveni cuminti cu lucruri streine? Iacata, acum, ca intrusul Vitse a plecat, linistea s-a asternut de tot peste Ateneu, care doarme la fel de frumos ca si eternul in hibernare Teatrul National!
Am intilnit acelasi tip de discurs intr-un articol aparut in „Evenimentul de Iasi” acum 100 de ani, mai precis, la 1 ianuarie 1910. Gazetarul, necunoscut, se revolta in comentariul de la pagina doi impotriva intruziunilor straine in repertoriul autohton.
Prilejul revoltei il constituia spectacolul de anul nou de la Teatrul iesean, unde oamenilor li se pregatise de asta data altceva decit de obicei. „Era o traditie ca la teatrul national sa avem de anul nou sala plina si ticsita pina la cel din urma loc cu romani de toate virstele, dar mai cu seama de copii. Rideau si ei, rideau si batrinii, ridea insasi sala. Era lumea noastra, lumea sufletului nostru care se racorea macar o data pe an in superstitiile, credintele, moravurile noastre. Se juca Baba Hirca.”
Spectacolul de la cumpana dintre anii 1909-1910 provocase ingrijorare. Zdruncina „fondul sufletesc” al poporului, „intreaga lui lume sufleteasca dospita timp de veacuri in constiinta”. Era amenintata cu acest spectacol nou insasi „nota caracteristic sufleteasca a natiunii romane”, care nu se poate mentine decit daca „lumea imaginatiunii si a fanteziei”, careia ii apartine teatrul, exprima „cit se poate de des” acest fond sufletesc autohton. Caci lumea sufletului nostru „ne-a facut taria printre veacuri, ne-a adus pina in timpurile noastre”, iar noi am avut mereu oameni care au stiut sa o reveleze, ca Alecsandri si Millo, care ne-au „leganat copilaria si ne-au hranit sufletul cu imaginatia si produsul fanteziei romanesti”! „De cite ori n-au facut sa ne tremure sub gene lacrima entuziasmului, trezindu-ne o lume apusa si tacuta pe care o faceau sa reinvie sub ochii nostri.”
Iar acum, in loc de Baba Hirca, „ni se da sa vedem peripetiile unui englez, care face ocolul pamintului in 80 de zile. Ce ne pasa noua de aceasta peripetie injghebata in chip copilaresc, teatral… Aceasta poveste nu are nimic comun cu lumea sufletului nostru…
Ce? Oare piesa (n.r. Baba Hirca) nu mai exista? Nu mai sint actori s-o joace?”.
Ba mai sint, draga jurnalistule. Dormi linistit in eternitate, caci Baba Hirca e regina si azi!