Houris, noul roman al scriitorului franco-algerian Kamel Daoud a fost recompensat cu cel mai prestigios premiul literar francez, Premiul Goncourt 2024.
Apreciat și primit în mod elogios de presa franceză, romanul apărut la Editura Gallimard a fost interzis în Algeria, refuzându-i-se chiar prezența la Salonul de carte care s-a deschis zilele acestea în capitala țării de origine a autorului. Atât editorul, cât și membrii Academiei Goncourt au respins orice nuanță de „gest politic vindicativ“ (Paul Claudel), „orice intenție de conflictualizare“ (Christine Angot) care ar decurge din publicarea acestei cărți. Houris nu trebuie citită ca un manifest politic, nici măcar ca o ficțiune-document, deși toate faptele pe care le conține pot fi verificabile în real. Este vorba în esență de un roman care vorbește despre condiția umană prinsă în vârtejul destructor al ideologiei și al nebuniei mortifere. Kamel Daoud a spus-o în repetate rânduri, literatura nu este un act responsiv, ci unul interogativ, o oglindă, am adăuga noi, în care omul își poate privi propriile limite.
Cunoaștem celebra aserțiune a lui Albert Camus: „Dacă vrei să fii filosof, scrie romane“. Kamel Daoud, mare admirator al marelui său predecesor, transpune în felul său afirmația camusiană, parafrazând-o în „dacă vrei să fii istoric, scrie romane“. Ambele formule conduc în mod inevitabil la totala libertate oferită de creația literară, atât în ceea ce privește teritoriul intim al personajelor, cât și în descrierea lumii, în descifrarea istoriei și a destinelor umane. Ca și Camus, Daoud vorbește de urgența unei voci care arde ca un rug pe scena necesară a memoriei și a mărturiei, un gest necesar împotriva amneziei istoriei. Nu există reconciliere câtă vreme trăim în amnezie, ne spune el.
Vom încerca să explicăm toate aceste aspecte făcând apel la panoplia subiectelor și a motivelor literare conținute în această carte.
Să ne oprim mai întâi la semnificația titlului acestui roman: houris este pluralul de la houri – hurii în limba română care înseamnă, conform definiției date de DEX, „(În religia musulmană) fecioară deosebit de frumoasă promisă de Mahomed credincioșilor în paradis, și, prin extensie, fecioară sau femeie foarte frumoasă, fecioară musulmană“. Această frumusețe feminină este încarnată în romanul lui Kamel Daoud de Aube (Fajr, în arabă; Zori, în română). Aube este un personaj complex, de o rară profunzime, o supraviețuitoare a masacrului unei mari părți a familiei sale în timpul războiului civil dintre 1992 și 2002, cunoscut sub numele de „deceniul negru“. Aube este în primul rând simbolul inocenței mutilate, al frumuseții însângerate, al fragilității feminine în fața barbariei. Ea poartă în jurul gâtului urma unei răni oribile, a unei tentative din partea unui combatant de a-i tăia gâtul, „un surâs cu vreo cincisprezece puncte de sutură“ și o canulă care îi permite să respire. Prenumele Aube i-a fost dat de mama ei în ambulanța care o conducea la spital, plină de sânge, în noaptea de 1 ianuarie 2000.
Pentru a-i oferi și mai multă forță personajului său, autorul adaugă la această mutilare și infirmitatea muțeniei. Din cauza rănii cauzată de tentativa nereușită de tăiere a gâtului, Aube a pierdut facultatea vorbirii. Ne aflăm în fața unui motiv emblematic al condiției femeii în regimul totalitar, al muțeniei impuse, al tăcerii provocate prin mutilare, fără să mai vorbim de legile nescrise care vor urma, menite să interzică femeilor orice formă de comunicare.
Tristă coincidență, romanul a apărut în vară, exact în perioada în care talibanii interziceau femeilor să vorbească în public, ba chiar și între ele. Muțenia lui Aube îl face pe autor să instaureze între ea și un alt interlocutor, multă vreme ținut secret, un dialog interior, o comunicare intimă.
Legat de acest dialog, Kamel Daoud explică într-un interviu că a preferat în locul unui dialog ultim, a unei confesiuni pe patul de moarte, o ultima verba, o convorbire cu o ființă care se pregătește să vină pe lume, o prima verba, cu pruncul pe care Aube îl poartă în pântece și pe care îl imaginează ca fiind o fată. Dialogul intim între mamă și fiică țese întregul fir narativ al romanului, în așa fel încât se poate vorbi de o carte-mărturie, de o confesiune a disperării rostită în secretul unei vieți firave care se pregătește să înfrunte realitatea lumii: „Citește. Citește în mine. Și ascultă împreună cu mine pentru a înțelege“.
Kamel Daoud
Ce sens are această imprecație? Cum adică să-i înțelegi pe cei care au ucis în zece ani peste 200.000 de oameni, bărbați, femei, tineri și bătrâni? Pe cei care astăzi au păstrat aceleași impulsiuni și intenții, mai ales vizavi de femei?
Cu aceste interogații atingem o temă esențială a cărții lui Kamel Daoud, cea a memoriei. Ea este omniprezentă, asociată de data aceasta, alături de fragilitatea ființei umane, cu fragilitatea corpului social, al unei națiuni căreia i se ordonă o amnezie creatoare de dezechilibru, care distruge postamentul istoriei colective. Iată câteva exemple: „Ni se cerea să ne îndoim de propria noastră memorie. Țara întreagă era incapabilă să-și îngrijească rănile, le ștergea, le transforma în îndoieli care deveneau până la urmă o simplă adiere de vânt“. Sau, în altă parte: „Vezi tu, nimic nu apare ca fiind incontestabil în acest război care devenea tot mai șters în ultimii ani din memoria tuturor. Martorilor le era din ce în ce mai greu să-și amintească datele exacte, prenumele morților, probele“.
Imposibilitatea reconcilierii devine o evidență, atâta vreme cât încă mai rezistă voința de ocultare oficială a trecutului recent. Când la 29 septembrie 2005 guvernul a decretat prin lege reconcilierea oficială între călăi și victime, mai ales prin legea Rahmei, a Mizericordiei, un voal negru s-a așezat peste puținii supraviețuitori ai deceniului negru. Această uitare decretată prin lege și votată în unanimitate nu reprezintă altceva decât o mutilare a istoriei, o crimă în plus împotriva memoriei.
„Toate aceste legi aveau ca scop să îi salveze pe ucigași, pe copiii și familiile lor și a le asigura un viitor. Iar noi eram cu toții morți și am crezut în acel moment că voi muri sufocată.“
Această reconciliere la comandă, fără procese și asumarea răspunderii unor acte barbare, reprezintă mai ales pentru generațiile tinere o piedică de a înțelege trecutul și o imposibilitate de a-și asuma viitorul. Autorul amintește în cursul unui interviu că „trecutul nu este un muzeu, nu intri în el pentru a privi niște tablouri, ci pentru a le trăi“.
Frumusețea este o temă foarte prezentă în romanul lui Kamel Daoud. Ea este desigur legată de frumusețea simbolică a fecioarelor paradisiace, dar și de cea a femeii pământene, fie ca frumusețe fizică, fie sufletească, demnă, întruchipată de figura maternă sau de cea a învățătoarei care este pentru Aube „prima literă a alfabetului limbii mele secrete“.
Această frumusețe jenează și în același timp îi intimidează pe cei care ar dori să o vadă dispărând de pe scena istoriei. Gelozia masculină care merge până la viol și omucidere – o altă temă a romanului – se abate de altfel nu numai asupra ei, dar și asupra tuturor femeilor din cartierul Hai El Yassmine. Predicile imamului devin din ce în ce mai ostile la adresa lor, a acestor frumuseți edenice „supuse ranchiunei masculine, omorurilor, voalului, scuipăturilor“. În acest teritoriu al umilinței și al durerii, fragilitatea feminină capătă nuanțe sacrificiale. Este de altfel și atitudinea lui Aube față de pruncul pe care îl poartă în pântece. Atitudinea ei interpelează cititorul prin cruzimea ei șocantă care contravine instinctului matern. De ce să o mai lase să vină pe lume de vreme ce această lume nu îi poate oferi decât durere, umilință și moarte? Cum va proceda Aube? Suspans total.
Figura maternă blândă și protectoare este întruchipată de Khadija, mama lui Aube, femeie încercată de nenumăratele tragedii ale vieții. În sufletul ei conviețuiesc blândețea și revolta, nevoia mărturiei și pericolul uitării.
Redau în încheiere aceste cuvinte-avertisment adresate nouă, celor de azi: „Uitarea este mizericordia lui Dumnezeu, dar și nedreptatea oamenilor. […] Afară, lumea e ca și cum s-ar fi stins în spatele ferestrelor închise. Nu se mai aude nimic“.
Să deschidem ferestrele pentru ca tumultul lumii să ajungă până la noi.
Galerie foto
