„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Constantin Tănase. Un om serios de Dorina Rusu, în curs de apariție în colecția Biografii romanțate a Editurii Polirom.
— FRAGMENT —
De la premiera de pe 2 iulie 1919, cu Pisică pe orez, din Grădina Cărăbuș, cu toate cele două mii de locuri ocupate, cu oamenii desfătați de cupletele mușcătoare și uimiți de fastul montării, de frumusețea și grația balerinelor, de corul de douăzeci și cinci de cântăreți, de orchestra din care făceau parte cei mai buni absolvenți de conservator, până la De lemn Tănase, ultima revistă pe care am jucat-o înainte ca teatrul să fie dărâmat, în 1938, au fost aproape douăzeci de ani care au zburat ca un gând. Vara jucam în București, iar toamna plecam în turneu prin toată țara. Nu era om să nu fi auzit de Cărăbuș. Poștașii știau să ne aducă scrisorile, chiar dacă nu aveau trecută adresa pe ele, iar în diminețile cu repetiții vatmanul încetinea tramvaiul, când trecea prin apropierea teatrului, să nu ne deranjeze. În București sunt puțini cei care să nu fi venit, măcar o dată, la un spectacol. Revista are câte ceva pentru fiecare. Cei care voiau doar să-și bucure ochii și urechile aveau parte de strălucire, de fast, de paiete, de muzică bună și de dansatoare grațioase, îmbrăcate sumar. Oamenii necăjiți, care puneau bani deoparte ca să poată veni la spectacole, voiau mai ales să asculte cupletele. Să audă că cineva le știe necazurile și că îi critică pe politicienii vinovați de ele. Iar miniștrii, primarii și parlamentarii, veneau să se bucure când erau criticați adversarii și să înțeleagă încotro se îndreaptă nemulțumirile poporului.
Dacă se întâmpla ceva important în viața politică, schimbam scene în ultima clipă. Cupletele atingeau toate problemele importante ale zilei. Sunt unele care au rezistat până azi și cred că o să reziste și peste ani. Se vor duce din gură în gură, atâta vreme cât în țara asta vor exista lăcomie, minciună, prostie, batjocură față de oameni.
Amintesc câteva spectacole în care mi-a plăcut foarte mult să joc: dacă Pisică pe orez avea ca temă criza de alimente de după război, în următorul, Sistem Clayton, făceam haz de necaz de felul în care era înțeleasă la noi legea antimonopol, care se dăduse în 1914 în America. Acolo legea proteja companiile mai mici de practicile neloiale și anticoncurențiale ale companiilor mari. La noi se întâmpla mai mult pe dos, iar expresia era folosită, în glumă, pentru a vorbi despre sistemul de mită și intervenții prin care se rezolvau problemele de afaceri.
În Ce naște din pisică îl jucam pe Vlad Țepeș și îi trăgeam în țeapă pe corupții, leneșii și incompetenții din politică. Cred că asta a fost, de-a lungul generațiilor, o năzuință a multor oameni nemulțumiți de viața pe care o duc, din cauza unor hotărâri greșite ale celor care conduc țara.
În Pă ce, în 1924, eram cetățeanul Ghiță Toroipan, revoltat că plătește o mulțime de taxe, fără să aibă nici un folos. „Plătesc la fisc, la primărie/ Pă apa care va să vie, pă ce?“ întrebam, din mijlocul scenei, iar oamenii strigau din sală: „Pă nimica!“.
În Bonsoir, București, în 1925, îl interpretam pe Vintilă Brătianu, ministrul Finanțelor. Eram dresor de circ și aduceam în arenă o gloabă rebegită, care era contribuabilul român. În 1926, în Este, dar s-a isprăvit, vorbeam despre fripturism, cuvânt care fusese lansat pe piață de Nicolae Iorga.
Cupletul Cu asta nu te mai întâlnești pe care îl cântam atunci cu patos, mi se pare astăzi puțin caraghios. Vorbeam despre parlamentul plin de micimi și de anonimi și regretam parlamentarii de demult. „Kogălnicenii și Lahovarii/ Cu ăștia nu te mai întâlnești“, cântam, convins că am dreptate. Azi mă gândesc, cu părere de rău, la vremea când în fruntea țării erau Brătienii, Take Ionescu sau Marghiloman, Iuliu Maniu, Iorga sau Titulescu. Pe toți i-am criticat în cuplete, de toți am râs la vremea lor și pe toți îi regret. Cu unii ca ei nu te mai întâlnești.
În revista Zodia porcului din 1927 am lansat De când e lumea și pământul, cupletul care e celebru și azi, pentru că vorbește despre primarii Bucureștilor care, de zeci de ani, lasă străzile pline de gropi și de gunoaie. „De când e lumea și pământul, la noi măturător e vântul“ era refrenul. Tare mă tem că, în afară de vreo doi, care au fost excepționali și pe care am avut norocul să-i prind, toți primarii orașului ăsta au fost și vor fi la fel.
În vara lui 1929, când începuse deja criza economică, în Miss revista, am lansat unul dintre cele mai iubite și mai celebre cuplete: Nu-s parale. Guvernanții de atunci, la fel ca și ăia dinaintea lor și ăia de după ei, se plângeau că nu-s parale pentru pensii, pentru salarii, pentru spitale, pentru reparat gropile. Când era vorba de taxe, însă, nu uitau pe nimeni. „Dar ca să faci, mă frate, opt subsecretariate/ Și comisii speciale/ Sunt parale“, ziceam, supărat, iar publicul îmi ținea isonul. Am spus cupletul ăsta și mai târziu și a fost la fel de bine primit. Concluzia e tot aia, indiferent de guvern: parale sunt, dar nu e cap.
În 1930 l-am interpretat pe cetățeanul Tase Pârlici, necăjitul care trebuie să plătească bir, deși nu are cu ce. Și ăsta e un cuplet pe care oamenii l-au aplaudat mult și l-au ținut minte, pentru că vorbea despre viața lor.
În 1931, cei care erau obligați să reducă porțiile de mâncare și băutură din cauza crizei simțeau că vorbesc în numele lor în cupletele Curba de sacrificiu sau Și cu asta ce-am făcut, din revista În draci. „Pleacă ai noștri, vin ai noștri/ E sloganul cunoscut/ Iarăși am votat ca proștii/ Și cu asta ce-am făcut?“, boscorodeam supărat.
În 1932 proclamam că, deși nu sunt bolșevic din fire, nu mai vreau să plătesc nici un bir la stat. „Că n-am cu ce/ Și nici de ce/ Și nici pen’ ce.“
În 1935 când, din cauza crizei, Cărăbuș rămăsese singurul teatru de revistă, am vorbit, iar, despre biruri și despre guvernul nesătul care ia și pielea de pe tine, despre inflație și despre ploaia de legi bune doar pe hârtie, într-un cuplet care se chema Să fie. Și tot atunci am atins, în Nu te jena, o problemă care pare, și ea, veșnică în instituțiile din România: mita sau șperțul, zis și comision.
Eram foarte mișcat să aud, oriunde mergeam, că oamenii, chiar și cei care nu veneau la spectacole, știau pe de rost multe cuplete. Prietenii și rudele îmi spuneau că le auzeau în ministerele pe unde aveau treabă, în tramvaie, în magazine sau în piețe. Cu toții simțeau că, într-un fel, cupletele erau niște petiții pe care eu le făceam în numele lor. Erau recunoscători.
CARTEA
„Revista e un spectacol pentru toată lumea, de asta o iubesc. Nu trebuie să fii cult și sensibil ca să o pricepi sau să ai școli înalte. Îmi place limbajul ei simplu și direct. Cred că pentru oameni e important să le înțeleagă cineva necazurile și să vorbească despre ele. Când râd și fac haz de necaz pe scenă, le fac viața mai ușor de suportat. Cred că revistele pe care le facem noi sunt un fel de gazete vorbite, iar cupletele sunt ca niște cronici. Cu cât sunt mai actuale și mai pline de spirit, cu atât sunt mai bune. Poate pentru alții pare o treabă neserioasă, dar mie îmi place că revista se ocupă de actualitate și că orice om se poate regăsi în temele ei. Știu că teatrul de revistă nu e Shakespeare. Este numai istoria unei clipe. Dar când spun un cuplet și văd oamenii că freamătă, simt că sunt viu și că fac ceva folositor.“
Născut pe 5 iulie 1880 la Vaslui, Constantin Tănase a arătat, de mic, talent de comedian. După ce vedea spectacole ale trupelor de teatru aflate în turneu, le juca în curtea casei sau în poiată, împreună cu o trupă alcătuită din câțiva prieteni. După terminarea liceului, a fost învățător în Hârșoveni și Cursești, în apropiere de Vaslui. Deși iubit de copii, a considerat că nu are vocație de învățător și s-a înrolat voluntar în armată, în Regimentul I Geniu din București. A organizat primul teatru ostășesc și a ținut spectacole pentru soldați în curtea regimentului. A intrat apoi la Conservator, la clasa de comedie, unde a studiat sub îndrumarea lui Constantin Nottara. A terminat studiile în 1905 și a jucat în mai multe trupe de teatru particulare. A participat la campaniile armatei române din al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, în care a jucat spectacole pe front și în spitale, pentru a ridica moralul trupelor și al răniților. În 1919, împreună cu mai mulți prieteni, a înființat Teatrul de revistă Cărăbuș. Cupletele în care vorbea despre necazurile oamenilor simpli și în care făcea glume pe seama tuturor politicienilor, curajul, spiritul de aventură, inteligența cu care și-a condus teatrul l-au transformat în cel mai cunoscut și mai iubit actor din România acelor vremuri. A prețuit foarte mult libertatea de a putea râde de oricine și s-a confruntat atât cu cenzura dreptei, începând cu 1938, cât și cu aceea a sovieticilor, imediat după 23 august 1944. A murit pe 29 august 1945, la șaizeci și cinci de ani, în condiții încă nu pe deplin elucidate.
AUTOAREA
Dorina Rusu a fost ziaristă în perioada zbuciumată a anilor ’90 și a scris pentru „Opinia studențească“, „Cuvântul“, „Zig-Zag“, „România liberă“, „Ziua“. A colaborat la Radio Europa Liberă și a lucrat la TVR. A condus Fundația „Horia Rusu“, care a promovat ideile capitalismului liberal. Din 2015 este membră în Consiliul Național al Audiovizualului. A debutat în 2018 cu volumul de proză scurtă Râsul, apărut la Editura Polirom, în Colecția Ego. Proză.