Credeam atunci ca am tone de timp inainte, cit sa stau un secol pierduta in traduceri si conspectari din Derrida, Sollers, Kristeva, Todorov, dar mai ales din Barthes. Eram tinara, atenta la azimuturile date de profesorul Ciocirlie (repede plictisit si detasat de ele), gata sa ma avint in toate modele cu putinta, sa nu cumva sa ratez vreo avangarda. Pina sa cresc, pina s-o iau pe cont propriu, pina sa obosesc de atita neomanie, au trecut ceva ani. I-am revazut gramada, ca pe-un cocolos scamosat, si am simtit cum ma destram.
Dar brusc, fara preaviz, a sunat cornul si armata risipita prin vai s-a adunat. Erau intaririle frantuzesti: Antimodernii lui Compagnon (capitolul „Roland Barthes ca un sfint Policarp”) si ultimul numar din „Magazine litteraire”, cu dosarul „Barthes refait signe”. Abia acum imi dau seama cit de bine s-au potrivit toate, cum s-au legat intre ele, parca atrase de magnet, jurnalul lui LC si paginile pariziene, ca sa-mi dea brinci si sa ma scoata la un fel de liman. Am inghitit pe nerasuflate Policarpul si dosarul. Totul imi era cunoscut, familiar, de parca l-as fi lasat ieri din mina pe Barthes. Apoi, cu inima cit un purice, am citit ce-am tradus impreuna cu Delia din el, in volum. Si ce-am descoperit? Ca, dupa atitia ani, RB e mai viu decit oricind. Am inteles abia acum ca prospetimea asta ii vine tocmai din faptul ca a fost mereu intre, ambivalent, in interval: si cu cei de ultima moda, si cu clasicii; undeva, cum zice chiar el, in ariergarda avangardei. In plus, imi e atit de aproape si pentru ca tinjeste mereu sa scrie un roman, pe care-l promite studentilor in cursul de la College de France (ultimul pe care il tine). Il tot pregateste, inainteaza prin adaugare, fragment de fragment, fisa de fisa, fara sa-l termine niciodata.
Dar tocmai aceasta indecizie, aceasta nesiguranta, aceasta neputinta pe care si-o cunoaste atit de bine si despre care scrie cu un amestec de tristete si voluptate, tocmai ele sint minunate. Pentru ca lasa totul suspendat, in asteptare. Ca aceasta pagina din La chambre claire, despre fotografia mamei in Gradina de Iarna. O fetita printre palmieri, cu miinile impreunate, alaturi de fratele ei, cu o infinita bunatate si blindete in priviri. O luminozitate miraculoasa care ii inapoiaza chipul viu al fiintei iubite, ca o urcare sau coborire in timp: „Incepind cu ultima ei imagine, cea din vara de dinaintea mortii sale (atit de obosita, de distinsa, asezata in fata portii casei noastre, in mijlocul prietenilor mei), am ajuns, urcind trei sferturi de secol, la imaginea unui copil: imi indrept intens privirea spre Binele Suveran al copilariei, al mamei, al mamei-copil”. Tace, priveste si-asteapta.