Pe 1 noiembrie, în Underground Pub, trupa Toulouse Lautrec (care se definește ca post indie-rock, post-mainstream şi post-underground) și-a lansat cel de-al șaselea album, Ultratonic.
Formația a apărut în 2009, iar eu am început să-i ascult din 2010, de când la Radio Guerrilla am auzit Te spun, probabil cea mai bună și mai cunoscută piesă a lor. Din 2011, când a fost lansat albumul de debut, Heroes, am devenit un fan al trioului Apartman (Cătălin Rulea), Greenman (Bogdan Dragomiroiu) și Dizzy (Călin Radu), cu atitudinea lor fresh și cântecele în engleză, franceză și română.
Pe cel de-al doilea material discografic, Extraordinar (2013), a apărut o scurtă descriere pe care le-am făcut-o la un moment dat: „Dar nu despre căciulile de blană, sticlele de vin roșu nelipsite din scenografia emisiunilor sau concertelor la care participă, fotografiile (majoritatea cu un mesaj mult peste photoshopările grețos estetizante cu care se promovează alți actori din peisajul muzical românesc) care provoacă nu doar ochiul. […] Formația Toulouse Lautrec captivează cu modul în care surprinde «pe bandă» fragmente ale unei societăți post-postmoderne, așa cum pictorul ridica vălul sub care se ascundea declamata decență a burgheziei franceze.“
Între timp au urmat Dejun pe iarbă (2015), cu piese implicate social precum Aur sau Nu se termină așa; nostalgicul X (2019), apărut la 10 ani de la înființare, unde activismul din Lansăm speranța se confruntă cu utopia din O lume mai bună, „pe Marte, pe Lună“. Tot între timp, Călin Radu a fost înlocuit la bas de Fabian Prelipcean, iar Alex Costan (Xeno) a venit ca al doilea chitarist. Cătălin Rulea, solistul și cel care se ocupă de aproape tot, de la orchestrație la imagine, a declarat că albumul A fost sau n-a fost (2023) a fost compus într-o zi.
Ultratonic pare, măcar din perspectiva creației sale, un album mai elaborat, fiind deja în lucru în momentul lansării precedentului material, cu unele piese interpretate în concerte încă de anul trecut. După ce pe X au cântat doar în română, iar pe precedentul a fost doar Gravitation, apar iar piese în engleză – Stuck, Big Mouth și If You Wake Me – chiar dacă nu și-au făcut loc în setlist-ul de concert.
La ora 21.40, băieții au intrat pe scena de la Underground în acordurile de la Revin în 5 minute și în componența extinsă față de formula consacrată din ultimii ani. Au apărut în plus două doamne, Monica și Raluca.
M-am concentrat să îmi dau seama care e rolul lor, dar pe Irrational partitura lor a sunat oarecum ciudat. Domino, de pe primul album, e începută în forță, ocazie cu care mă uit în jur, la reacții. Publicul, nu foarte numeros, e de toate vârstele, fără a predomina vreo categorie.
Prima piesa nouă interpretată, 10 ani cu tine, e dedicată fiului lui Cătălin Rulea, Vladimir. Urmează Te spun, cântată foarte devreme, pentru a încălzi atmosfera. Nu sunt singurul care observă că suprapunerea celor trei voci taie din farmecul piesei. Ultratonic, probabil cel mai în forță („sonic, supersonic“, ca să citez din versuri) cântec de pe noul album clarifică partitura doamnelor. Un interludiu mai lent, în care vocea e acompaniată doar de armoniile chitarei, îmi aduce aminte de sunetul albumelor de la finalul anilor ’70 și începutul anilor ’80.
Șmecherul din tine, cu entuziasmul din final, Apartman, cu un reverb diferit pe chitară față de cum îl auzisem anterior, apoi Tot ce ai tu, cu chitara – acordată pe scenă – puțin cam tare. Sunetistul reglează repede, iar „Vreau tot ce ai tu!“ se aude bine pe trei voci. La August în doi lumea începe să aplaude ritmat, cuplurile exultă și își amintesc de vara care a trecut. Urmează Iubita mea doarme și De ce trec norii, apoi încă două cântece de pe noul album: Același răsărit, foarte rock, percutant, aduce aminte de soundul anilor 2000, când încă se cânta cu solouri de chitară; respectiv Când eu cânt, influențată de timpul petrecut undeva în mediul rural, unde „Cerbii fug pe deal/ Iarba-mi răsare-n geam“, dar cu o orchestrație pe alocuri psihedelică.
Pe La început, una dintre preferatele mele, intervențiile lui Xeno pe intro nu sunt prea inspirate. Nu se termină așa semnalizează un final amânat, unde formația folosește un fragment din Feeling good ca outro. „Bis, bis!“, scandează publicul, iar trupa nu se lasă așteptată prea mult. Nu-mi vine să cred că aud piesa mea preferată de la Travka, Soare răsare, iar mulți din public fredonau și ei versurile unui cântec care nu s-a mai auzit live de aproape 10 ani. Clar, acela a fost momentul culminant al concertului.
Urmează 1-2-3, piesă de pe primul album, aproape instrumentală, apoi Camera 203, inspirată de un hotel din Iași. Pe Porno, băieții s-au dezlănțuit într-o sesiune de câteva minute de improvizație care a ieșit extraordinar, entuziasmând audiența, iar pentru încheiere a fost aleasă Dejun pe iarbă, interpretată la final ca și cum pe scenă s-ar fi aflat Iron Maiden.
După 15 ani, „timpul crapă“, iar Toulouse Lautrec are în componență doi membri care au devenit părinți între timp. Versurile, temele abordate și soundul par contaminate de o nostalgie specifică vârstei a doua, în care te întrebi, din când în când: „Oare ce-ar fi dacă într-o zi te-ai trezi fără să fii cum știi?“.