Rubrici  -  Veronica D. Niculescu & Emil BRUMARU  -  

E.B.: Primul lucru prin care imi dau seama ca am fost copil e ca atunci nu ma gindeam niciodata la moarte! Nu exista, pur si simplu; eram cumva „nemuritor”… Asta mi s-a intimplat pina am citit pentru prima data, pe la vreo 16-17 ani, Moartea lui Ivan Ilici.

V.D.N.: Vorbim despre moartea din copilarie? Eu aveam 11 sau 12 ani cind au murit pe rind strabunica, bunicile, una dintre ele chiar la noi acasa. Purtam la scoala banderola neagra pe cap, si nu alba. Era o bentita subtire, de catifea, foarte, foarte frumoasa. Si parul era mai fericit prins asa, si nu cu banala panglica alba. Cind s-a terminat doliul, bentita neagra s-a mutat la git, atit de mult o iubeam. Ce era moartea? Moartea era. Dar copilaria adevarata era cea de pe la patru, cinci ani, cind totul mustea de arome, culori, si imprejur, si inauntru…

E.B.: Cred ca doar de pe la cinci ani imi aduc aminte ca lumea. Stam intr-un canton, linga linia ferata. Avioanele americane, argintii, venind in valuri, cam la aceeasi ora a zilei, sa bombardeze… Beteala ce o raspindeau, feerica, ca sa deruteze antiaeriana… Closetul sapat alaturi de canton, intr-un lut stralucitor, cu o coropisnita infioratoare cazuta in fundul lui, miscindu-se inutil intr-o parte si alta… Trasul cu bobul, iarna, unul peste altul, eu fiind cel mai mic si pus mereu sub gramada de trupuri vesele… Jocul acela periculos dintr-un pod de hambar: cineva de jos baga un arac ascutit printr-o gaura si cel din pod, la pinda, trebuia sa il prinda. Atunci mi-a intrat aracul linga ochiul sting, am si acum semnul, eram sa ramin chior; mama a scos un tipat lung cind m-am dus plingind, cu fata plina de singe, acasa – ne mutasem din canton in sat… Si cite inca…

V.D.N.: La cinci ani, internata intr-un spital, scoasa din cuib pentru prima oara, am inteles ce mare lucru e sa fii iubit, placut. Sau, mai exact, ca iubirea nu e ceva atit de firesc precum mina mamei care ti se asaza pe crestet. Doar unii dintre copiii din salon se bucurau de bunatatea Catalinei, o asistenta bruneta, cu par lung, care ne aducea jocuri, carti. Recitam din virful patului dintr-o carte pe care-o stiam pe de rost, asa imi cistigam faima. Ceva mai tirziu, povestea aceea cu mizgalitul rusinos al basmelor rusesti – si fug cu gindul la „dar in zadar am imbatrinit”, fiindca si acum am uneori senzatia ca fac mereu, mereu, acelasi lucru, pentru care trebuie sa astept, tremurind, o pedeapsa, chiar daca nedreapta.

E.B.: Culmea e ca eu nu ma prea simt vinovat de nimic! Au avut altii grija sa fie vinovati in locul meu, imi tot zic… Imi amintesc cum ma lua atunci mama la scoala ca sa nu ramin singur acasa. Asta se intimpla la Merisani. Acolo, cit mai locuiam in canton, la mare inghesuiala (era si un var de al meu mai in virsta cu cinci ani), am vazut trecind trenul regal spre Curtea de Arges. Era de un albastru naucitor de frumos. Dimineata ma duceam sa aduc apa cu galeata de la un izvor amenajat cu o teava nichelata… Mergeam pe carare, ma opream pe la gaurile de paianjeni si turnam in ele apa rece ca sa-i scot afara, unii chiar ieseau, monstruosi, fricosi, fugind orbeste. Se puteau scoate si cu un pai lung daca aveai rabdare… Si aveam! Linga canton era un prun pipernicit, cu umbra putina. Tata fusese detasat undeva, noi dormeam cu mama, claie peste gramada, in singurul pat din singura odaie a cantonului. Varul meu, la 10 ani, avea ochii vesnic rosii. Noaptea ne sfatuiam cum sa o mirosim pe mama cind doarme, el descoperise jocul asta!

V.D.N.: Fricosii monstruosi fugeau orbeste… Imi imaginez verisorii fugind ca paianjenii pe locul lor de sub paturica, atunci cind mama uriasa se misca prin somn, amenintind a trezire.

E.B.: Nu prea aveam loc de fugit, doar ne cocoloseam linga dinsa, la perete… Varul meu se lauda mereu ca o miroase pe unde eu nici nu indrazneam. Dar jocul s-a terminat repede, intr-o buna zi varul fu expediat urgent la Curtea de Arges, la o sora de a mamei…