Este toamnă afară iar și asta cumva mă întristează. Probabil că e motivul pentru care mi-am adus aminte de o poezie de Matei Vișniec într-o antologie din 2016 și care cuprindea versurile „Eu sunt un trist tovarăș de călătorie/ nu beau nu mănânc nu privesc pe fereastră/ din când în când îmi scot batista uriașă/ și timp de jumătate de zi îmi șterg ochelarii“.
Dar azi nu mai prea folosim batiste, moda timpului nostru ne-a dus către șervețelele de hârtie. Care se trag din mult mai marile șervete, da, da, cele pe care le folosim la restaurant.
Însă nici ele nu au existat de la facerea lumii, spre exemplu, cum arată Hugo Blümner în The Home Life of the Ancient Greeks, în Grecia antică nu fuseseră inventate. Ci, cum se mânca cu mâna (mai puțin zămurile, bănuiesc eu), pentru a îți șterge degetele se folosea aluat dospit moale, ce purta frumosul nume de apomagdalie. Cu alte cuvinte, prima formă de șervețel era comestibil, lucru pentru care le putem mulțumi spartanilor, care după masă îl dădeau câinilor.
Romanii, despre care știm că au furat mai totul din cultura greacă, au reușit de astă dată să se abțină, astfel că au venit cu propria inovație. Și, în spirit imperial, nu s-au mulțumit cu o singură variantă, ci cu două – lucru firesc, dacă stăm să ne gândim că acvila de pe stindardul roman are două aripi. Iar cum la filosofie nu stăteau la fel de bine ca grecii, dar la partea tehnică da, au specializat șervețelele. Unul dintre ele era menit pentru ștergerea feței și se numea sudarium – de unde etimologii spun că ar veni și termenul românesc sudoare. Deci măcar știm că ăsta nu e dacic. Celălalt termen este mappa și se referea la o țesătură mare pentru mâncatul în reclinium. De altfel, cei doi termeni, sudarium și mappa, au intrat în vocabularul ecleziastic, parte din veștmântul preoțesc.
În Evul Mediu, însă, lucrurile cunosc o mică resetare, ceea ce nu ne surprinde din partea acestei perioade. Șervetele de masă dispar din uzul unei zile obișnuite. Iar mesenii foloseau orice aveau la îndemână: mânecile proprii (sau poate și pe cele ale altcuiva), piepții tunicii pe care o purtau, miez de pâine (de unde deducem că tot de la greci li se trăgea), blana vreunui câine pripășit pe sub masă. Șervetele însă nu s-au dat bătute, ba chiar au crescut în dimensiuni. Și cam așa apare fața de masă (nappe în franceză), cu marginile lăsate spre poalele mesenilor, care acum aveau de ce se șterge. Iar apoi apare și supra-fața de masă (surnape) – cea din urmă adesea ca formă de prestigiu.
Însă schimbarea vine odată cu Italia, în secolul al XVI-lea, când apar așa-numitele trionfi, pe măsură ce se rafinează formele, materialele și decorațiunile. Altfel spus, o adevărată schimbare de decor, cu atât mai mult cu cât încă își păstrează rolul de obiect de statut – arată poziția socială a deținătorului. Deja în secolul al XV-lea se înregistrau gusturi diferite și mode diferite, spre exemplu așa-numitele perugine, fețe de masă albe cu dungi albastre, deci relativ simple și sobre, pentru ca ulterior să devină tot mai încărcate de decorațiuni. Și apar în joc și șervetele. Căci de un obiect de prestigiu nu te ștergi, astfel încât se impunea găsirea unei metode mai rafinate pentru a te curăța.
Bineînțeles că nici Franța nu poate să se lase mai prejos. Între 1536 și 1538 a avut loc încă un război italian, între Carol Quintul, la fel de cunoscut pentru rolul său ca împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, cât și pentru bărbia sa, și Francisc I, rege al Franței. Nici nu contează aici care a fost rezultatul războiului, ci că Francisc s-a îndrăgostit de eleganța italiană, inclusiv la nivel culinar și cum se comportă mesenii. Așa că a adus acasă cu el idei, cum ar fi cum să arate o față de masă și cum să folosești șervetele.
Și, cum lucrurile au tendința să nu stea pe loc, Francisc al II-lea, a devenit rege la numai 15 ani, fragil și predispus la îmbolnăviri – de aici au speculat unii istorici și obsesia sa oarecum ciudată pentru acea epocă privind curățenia și igiena. Ce mai, un adevărat excentric.
De aici și obiceiul său de a purta mereu la el șervete. Conform unor relatări, le folosea atât de frecvent, încât a ajuns să și le încorporeze în vestimentație. Și, pentru a fi mai simplu, le-a modificat mărimea și așa s-a ajuns la batistă. Francisc purta batista la vedere, uneori prinsă de haine sau chiar înfășurată în jurul gâtului. Chiar dacă a fost rege pentru mai puțin de doi ani, curtenii au început să îl imite – cum se întâmplă și astăzi – și astfel a reușit să creeze o modă. Batista purtată la vedere era percepută ca un simbol al curățeniei, dar și al sensibilității, iar mulți curteni și nobili au început să imite acest gest, astfel că batista a început să capete statut de accesoriu de modă în rândurile aristocrației.
Iar, ca să fie tacâmul complet, intră în scenă și Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta, pentru a duce mai departe moda. Mai exact, dimensiunile sale. Cum regina era mai mult decât rafinată, am putea spune simandicoasă (și nu, nu a spus niciodată „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac“), inclusiv în ceea ce privește modele, a fost deranjată de lipsa de uniformitate a dimensiunilor batistelor din acea perioadă, care veneau în diverse forme și mărimi. Pentru a rezolva această problemă, Ludovic al XVI-lea a emis o ordonanță care stabilea că batistele trebuie să fie de formă pătrată, un standard care se aplică și astăzi în lumea modei.
Iată cum moștenirea lui Francisc al II-lea a mers mult mai departe decât el. Iar de aici până când batista devine standard și pentru buzunărelul costumului masculin de astăzi nu au mai trecut decât câteva secole. Măcar acolo, pentru că astăzi folosim șervețele de hârtie. Care, la rândul lor, au întâmpinat o opoziție puternică în a fi acceptate. Dar asta e o altă poveste.