Probabil ca are vreun mecanism de aparare. O fi asemeni unui peste-mamaliga deghizat in planta, care dormiteaza pe fundul oceanului si care isi coordoneaza umorile dupa curentii subterani. Nu e agresiv, ci defensiv. Se protejeaza. Incerc atunci sa fac apel la memoria senzoriala, un rappel second hand la ce s-a intimplat cu o saptamina in urma.
Mai intii ca stilul lui Desplechin e la inceput derutant. Daca pleci cu idei preconcepute despre cit de fluent si de coerent trebuie sa fie un film, ai surprize mari. Stilul se modifica de la o secventa la alta si chiar inlauntrul secventelor, ca si cind actorii ar juca cu geamul deschis si curentul ar umfla perdeaua, miscind prin casa mirosurile aduse din strada. Ce se intimpla pe ecran e mult, e dens. Povestioare aparent fara importanta, legate prin intermezzo-uri in care personajele ni se adreseaza, ca si cum am imparti camera cu ei (ca si mirosurile – de mincare, de primavara, de ploaie – aduse din strada). Unele secvente se inchid si se deschid prin intunecare, ca la inceputurile cinematografului, ca intr-o poveste. Da, ramele sint numeroase, chestia e ca sint valurite si schimbatoare.
Ritmul inegal al filmului iti controleaza pulsul
Pe urma – daca stai cuminte – nici nu ajungi la jumatatea filmului cind realizezi ca ritmul lui inegal iti controleaza deja pulsul. O poveste de Craciun e de fapt un film foarte muzical, dar nu apretat si frivol ca valsul, ci viu, adevarat si liber cum numai jazzul poate fi. Nu degeaba gasesti jazz si „pe exterior”, pe coloana sonora (tatal din film, interpretat de Jean-Paul Roussillon, studiaza in mai multe rinduri o bucata de Charles Mingus). Iar „pe interior”, jazzul lucreaza intr-un fel pe care mi-e la fel de greu sa-l reproduc pe cit mi-e de greu sa reproduc o bucata de jazz.
Cert este ca, la un moment dat, glumele tari, reactiile uneori aiurea ale membrilor familiei Vuillard, reuniti de Craciun in jurul mamei care tocmai a aflat ca are cancer, ajung sa nu ti se mai para mult prea dure. Anumite gesturi ale personajelor sau optiuni regizorale sau amestecuri temporale nu ti se mai par deplasate. Se intimpla asa pentru ca deja te-ai racordat la ritmul filmului, iar acesta a functionat (stiu ca am mai spus-o) ca o turbina care a patruns tot mai adinc si in povestea personajelor, dar si in povestea ta. Un vortex. Poate e doar impresia mea, dar exista un prag dincolo de care tot ce se intimpla intre personaje – intre sora care-si uraste fratele mai mic, intre fratele mai mic si mama caruia e singurul care-i poate da viata/maduva etc. etc., sau intre prezent si trecut – devine dureros ca ulcerul (desi esti constient ca are si partea lui amuzanta). Am impresia ca, mai degraba inconstient, regizorul a reusit sa creeze un mecanism prin care poate, ca intr-o terapie, sa provoace subconstientul si sa-l faca sa trimita la lumina, in prezent, lucruri tinute captive. O bresa care se obtureaza repede.
O poveste de Craciun/Un conte de Noel, de Arnaud Desplechin.
Scenariul: Arnaud Desplechin si Emmanuel Bourdieu.
Cu: Catherine Deneuve, Jean-Paul Roussillon,
Mathieu Almaric, Anne Consigny, Chiara Mastroianni