Pe 26 noiembrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“, melomanii ieșeni vor putea urmări concertul-lectură Bach chez Cioran, une tragédie angélique.
Organizat în premieră în România de Fundația Culturală Gaudium Animae, evenimentul îi reunește pe pianista franco-română Mara Dobresco și pe actorul francez Volodia Serre într-un spectacol revelație, în care poezia metaforei întâlnește spiritualizarea bachiană. Între două zboruri, am stat de vorbă cu pianista Mara Dobresco despre concertul-lectură cu muzică de J.S. Bach și extrase din textele filosofului român Emil Cioran, într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“.
Bun găsit, Mara Dobresco! Mai e puțin până la concertul-lectură Bach chez Cioran de la Iași. Cum te simți la gândul că vii cu acest proiect pentru prima oară în România?
Sunt foarte bucuroasă și nerăbdătoare să regăsesc publicul de acasă și sper ca acest proiect de suflet să placă, sper ca publicul să se lase purtat într-o altă lume, grație muzicii lui Bach și a minunatelor texte scrise de Cioran.
Nu avem ocazia să ne întâlnim în fiecare zi cu așa ceva, deci cu siguranță va fi extrem de interesant. Spectacolul vostru a avut premiera la teatrul Scala din Paris, în luna mai. E un proiect nou?
E într-adevăr un proiect la început de drum, pe care l-am lansat în luna mai și am așteptat cu emoție să vedem cum va fi primit de publicul parizian. Și se pare că a plăcut, chiar directorul de la Théâtre Scala ne-a propus să-l reluăm în sezonul viitor. Acesta e cel mai bun compliment pe care-l puteam primi, iar acum suntem foarte bucuroși, așa cum spuneam, eu și Volodia, să-l putem aduce în țară, la Iași, și nerăbdători să-l plimbăm un pic, pentru că avem câteva propuneri și în Belgia, și Italia, și cu siguranță și pe alte scene din România.
Ce înseamnă pentru tine ideea unui astfel de recital, concert-lectură sau mai bine spus concert spectacol? Cum simți publicul atunci când rolul tău, cel de a transforma notele unei partituri în sonoritate, este completat de un text? Și cum te simți în această ipostază?
În ultimii ani am simțit uneori nevoia de a crea un spațiu scenic inedit, un spațiu teatral pentru anumite proiecte muzicale. Acest proiect este o dorință lăuntrică. Relația cu publicul este diferită față de cea a unui concert clasic și aceasta grație textului la care publicul reacționează spontan, deschis. Textele lui Cioran ne răsună în minte, ascultăm Bach și din nou Cioran și tot așa, în cadrul acestui concert-spectacol. Este o continuitate. Pe mine personal mă inspiră de fiecare dată și, în ciuda faptului că știu pe de rost citatele, se mai întâmplă să-mi lăcrimeze ochii în plin spectacol. Anumite pasaje rămân sensibile la sensul cuvintelor, la această poezie a textelor lui Cioran. În ciuda repetițiilor și a tot ce s-a făcut pentru a pregăti acest eveniment, rămân și eu sensibilă la texte, chiar și de pe scenă.
Mara Dobrescu & Volodia Serre
Mara, cum s-a născut idea acestui Bach chez Cioran?
S-a născut în timp. De fapt, trebuie să-ți mărturisesc că, de fiecare dată când citesc Cioran, instantaneu, muzica lui Bach îmi răsună în minte!
Nu pot să-ți explic de ce. Pur și simplu așa se întâmplă și, pe măsură ce paginile se succed, aud muzica lui Bach. Și ar mai fi ceva: acum câțiva ani am primit cadou o carte semnată de Aurel Cioran, fratele lui Emil, o antologie a textelor scrise de Cioran despre muzică. Citind-o, am fost uimită să descopăr cât de minunat explică filosoful român esența muzicii lui Bach. Spune că, pentru el, Bach este ca o religie.
Nefiind muzician, Cioran reușește să pună în cuvinte acest extaz muzical și ce ne aduce pe noi în fața paradisului, prin muzica lui Bach. Și tocmai asta este incredibil, pentru că nici noi, muzicienii, n-am putea explica atât de bine, de coerent, n-am putea să punem în cuvinte așa cum a reușit să o facă Cioran. Așa că am tot citit și recitit aceste texte de la care pleacă proiectul pe care l-am făcut alături de Volodia Serre, să-l numim un concert-spectacol pe care îl vom avea curând la Iași.
Îți mai reamintești care a fost prima ta întâlnire cu Cioran, cu textele sale? Îmi amintesc că mi-ai spus cândva că ai amintiri legate de Cioran și de Iași.
Așa este. Poate unii dintre cititori știu. Înainte să plec la Paris am urmat un an la Conservatorul din Iași și atunci am primit un cadou – o carte. Această antologie a textelor scrise de Cioran despre muzică, apărută la Editura Humanitas, a fost prima lectură a textelor lui. La Paris am cumpărat o altă carte a lui Cioran, în franceză, și de atunci îl tot citesc. Și să știi că mai am încă de citit. (Râde.) Deci prima mea întâlnire cu textele lui Cioran despre muzică a fost atunci la Iași.
Care e cel mai frumos lucru pe care crezi că Emil Cioran l-a spus despre muzică?
E greu de ales, pentru că sunt foarte multe. De aceea am făcut acest spectacol, ca să cuprind mai multe. Dar dacă ar fi să aleg doar unul, probabil aș alege această viziune absolut extraordinară: „nu există boală de care nu ne-ar vindeca o lacrimă ce ar începe să cânte“. Muzica lui Bach este această lacrimă care începe să cânte.
Cum crezi că e perceput astăzi filosoful român în Franța, patria sa adoptivă? Cum a fost perceput spectacolul vostru de la Scala, la nivelul limbajului metaforic al aforismelor sale, exemplificate de muzica lui Bach?
Cioran este foarte iubit și apreciat în Franța. Fiecare nouă ediție care apare se epuizează în aceeași zi. Asta mi-a spus-o un librar de lângă Teatrul Odeon, lângă care locuia Cioran. La spectacolul nostru publicul a fost foarte receptiv. S-a creat dintr-o dată o atmosferă deosebită, diferită de cea a concertelor obișnuite. I-am simțit cu noi de la bun început. La final, pe culoarele Teatrului de la Scala, emoția era palpabilă. Chiar și mie mi-au trebuit câteva zile să îmi revin, după ce am văzut ce poate face acest concert-spectacol, ce creează el în sufletul publicului. Am avut marea onoare să îl am atunci pe Grigore Bărgăoanu în public, a cărui carte despre Dinu Lipatti am citit-o, o am cu dedicația lui. Mi-a spus că, în timpurile în care trăim, avem nevoie de astfel de momente care să ne scoată din cotidian. Mi-a mulțumit pentru această propunere artistică menită să ne facă să ne înălțăm deasupra grijilor zilnice.
Foarte adevărat, cum spune chiar Cioran, muzica lui Bach e dorința de evadare din timp. Nu te-am întrebat asta niciodată: cum e pentru tine Franța ca patrie adoptivă? Ești un muzician respectat și cunoscut la Paris, dar cum te simți tu acolo?
Alegerea Parisului a fost făcută cu ani în urmă, când am intrat la Conservatorul Național din Paris, unde am urmat mai multe clase timp de zece ani. În tot acest timp am avut șansa să intru în contact cu multe personalități, nu doar din viața muzicală franceză. Să văd piese de teatru, să lucrez cu compozitori contemporani, să am acces la partituri. Încet-încet m-am integrat acestei vieți muzicale franceze și acum mă simt foarte bine. Liberă și apreciată, lucru care mă bucură enorm de mult.
Exilul a reprezentat, fără îndoială, pentru Cioran, în egală măsură sfâșiere lăuntrică și eliberare, refugiu și damnare, dar a fost înainte de toate un exil cu conotații spirituale. Ce înseamnă pentru tine, un muzician care este totuși destul de prezent în patria natală, această distanță, această plecare?
Cred că cel mai bun răspuns este acesta, proiectele pe care am încercat să le creez, ieșite din cadrul concertului clasic și în care revin la texte citite înainte de a pleca la Paris. Spre exemplu, volumul de poezii Drumul al lui Marin Sorescu, care m-a impresionat într-un mod deosebit. Am simțit nevoia de a traduce poeziile lui Sorescu pentru a le face cunoscute publicului francez. Faptul de a fi departe de casă a cristalizat de-a lungul anilor această identitate. Am petrecut mai mult timp din viața mea în Franța decât în România, iar acei câțiva ani de dinaintea plecării mele la studii au fost esențiali pentru ceea ce am devenit ca artist. Există o vorbă care spune că „muntele se vede mai bine de departe decât de la poalele lui“. Așa mi-am dat și eu seama de unde vin și care este esența originilor mele, îndepărtându-mă de ele.
Mara, tot Emil Cioran spune: „Dumnezeu este un vecin față de exilul eului nostru, care ne face să ne căutam pe alte tărâmuri și să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă“. Au muzicienii o patrie anume?
Cred că patria muzicienilor este în primul rând muzica. Cred că acolo ne simțim cu toții la locul nostru. Atunci când urc pe scenă, indiferent dacă mă aflu în Franța, Germania sau România, mă îndrept spre sufletele acelor oameni, spre atenția lor. Granițele dispar, nu mai există un spațiu închis. Originile sunt foarte importante pentru că de acolo ne luăm esența. Eu nu aș fi aceeași dacă aș fi venit din alt spațiu geografic. Dar muzica ne face să fim universali și, grație acestui fapt, să ne adresăm absolut oricărui public.
Spune-mi despre Bach. Ce este Bach pentru tine?
Cred că este divinitate muzicală.
Care a fost prima ta întâlnire cu muzica lui?
În anii școlii. Pe la nouă ani am început să studiez muzica lui Bach, cu invențiuni, preludii și fugi, la care studiam ore în șir pentru a reuși să aud și să discern polifonia gândită de Bach. Îmi mai amintesc de un moment important – concertul în re minor de Bach de care eram și încă sunt îndrăgostită, și pe care l-am studiat chiar la Iași, în singurul an petrecut acolo, chiar înainte de a pleca la Paris. În același an mi s-a oferit antologia textelor lui Cioran. Iată, 25 de ani mai târziu, acel sâmbure a dat naștere unui proiect pe care acum publicul ieșean îl va putea vedea și asculta.
În Bach chez Cioran faci apel la preludii din Clavecinul bine temperat, Sinfonii din ciclul de Invențiuni și simfonii la 2 și 3 voci BWV 772-801, la Concertul italian și Toccata BWV 914 în mi minor, care nu e una dintre toccatele pentru orgă și la două transcripții celebre Siloti și Marcello. Cum ți-ai ales acest material pentru textele lui Cioran?
Am făcut pur și simplu o selecție de lucrări care se legau foarte bine cu citatele alese, piese pe care eu le ador. Există, bineînțeles, o mare doză de subiectivism în alegerea repertoriului. În afară de ultima parte din Concertul italian, care încheie spectacolul, toate lucrările sunt în tonalități minore, dar cu cadență finală în major.
…da, cadența picardiană.
Da, faimoasa terță picardiană. Cred că această alegere chiar așa a fost gândită. Probabil că și inima mea este într-o tonalitate minoră, dar cu terță picardiană. (Râde.)
Un singur coral: Ich ruf zu Dir, BWV 639. „Când îl ascultăm pe Bach“, scria filosoful Emil Cioran, „îl vedem pe Dumnezeu răsărind, opera sa este purtătoare de Dumnezeu. După un oratoriu, o cantată sau o pasiune, el trebuie să existe“. Dacă te-am întrebat despre patria muzicienilor, acum trebuie să te întreb și despre Dumnezeu. Există, oare, un Dumnezeu al muzicienilor?
În mod sigur, dar l-aș numi Johann Sebastian Bach.
Acest Ich ruf zu Dir, e cum bine știi, un apel emoționant la Christos, la dumnezeire. Care e relația ta cu divinitatea?
Cum spune și Cioran, cred că toți avem nevoie de acea vibrație interioară, dependentă sau independentă de orice fel de crez. Ne proiectează în altă dimensiune și ne transcende. Ajungând din nou la spațiul geografic, faptul că vin dintr-o familie în care o anumită spiritualitate era prezentă a rămas pentru mine ceva important. Fiecare o filtrează în felul său, fiecare o numește cum crede. Pentru mine este o energie la care revin, poate, în momente mai dificile. Așa cum spunea și Cioran, care era ateu, muzica lui Bach ne face să simțim și să fim aproape de această divinitate, să ne înălțăm până la Dumnezeu și chiar deasupra lui.
Mara, ai fost mereu atrasă de relația dintre literatură și muzică. Și mă gândesc nu doar la concertele și recitalurile tale, ci și la discurile pe care le-ai înregistrat.
Da, am vrut mereu să creez punți vizibile sau mai puțin vizibile între literatură și muzică și, așa cum îți spuneam mai devreme, totul a venit dintr-o nevoie lăuntrică, n-am căutat niciodată să mă aliniez unor mode sau trenduri. Pur și simplu a fost vorba mereu despre întâlnirea cu anumite texte din literatură și punctele lor de legătură cu muzica. De aceea am încercat să creez niște punți care transmit același mesaj, am încercat, dintr-o nevoie interioară, să creez o dramaturgie în care muzica devine aproape un personaj. Și am avut ocazia să creez câteva astfel de spectacole de succes în Franța.
Mara Dobrescu & Volodia Serre
În astfel de proiecte ai mai colaborat chiar cu actorul Volodia Serre.
Așa este. Am colaborat cu Volodia pentru prima oară într-un concert-lectură despre compozitorul Francis Poulenc, apoi ne-am regăsit într-o sensibilitate comună fantastică și apoi într-un spectacol în jurul textelor lui Marin Sorescu și Eugen Ionescu, pe care l-am jucat pe mai multe scene din Franța, mai ales la Paris, la Teatrul Le Lucernaire, care ar fi vrut să-l jucăm vreme de trei săptămâni, dar pandemia ne-a dat planurile peste cap. Dar este un proiect care cu siguranță va reveni, îmi doresc foarte mult să-l aduc și în țară, ar fi fantastic.
Spune-mi despre colaborarea ta cu Volodia la Bach chez Cioran. Acest spectacol a fost ideea ta. Cum l-ai convins?
L-am convins destul de repede. Nu eram la prima colaborare. Ne admirăm și știm că suntem pe aceeași lungime de undă. I-am transmis citatele alese și lucrările muzicale și, după numai câteva zile, m-a căutat și, pe lângă faptul că a acceptat, mi-a propus și o viziune scenică foarte clară. Este un exercițiu dificil, acesta al alternării unor texte cu muzica, așa că pentru a crea un drum, un punct culminant, o frază muzicală comună acestui spectacol, trebuia o viziune. El a reușit să pună în ordine aceste fragmente. Eu îi propusesem o ordine, văzută dinspre mine, din partea muzicianului, însă lucrând împreună cu Volodia am creat o nouă înșiruire a acestor texte și a lucrărilor lui Bach.
Într-un interviu acordat jurnalistului Vasile Damian pentru RFI, Volodia spune: „E o adevărată muncă de actor. Trebuie redate impresiile unui personaj, în cazul de față un personaj real, cineva care a existat și care și-a descris senzațiile pe care le trăiește când ascultă muzică. Eu trebuie deci să combin aceste senzații cu senzațiile mele proprii pentru a le reda apoi publicului“. Cum sunt pentru tine aceste senzații, când ești așezată la pian și ilustrezi textele rostite de Volodia?
Este o senzație fantastică. Am impresia că prin muzică continui să vorbesc, să comunic stări și idei și duc publicul dincolo de rațional. Tonalitatea sau modul în care Volodia pronunță un text, pauzele pe care le face, influențează imediat modul în care voi interpreta piesa. O interpretare este, până într-un punct, gândită deja, fixată, dar ceea ce dă farmec și inefabil unui spectacol în direct este tocmai spontaneitatea. Spectacolul rămâne viu, nu e rigid. În anumite momente, modul în care povestește Volodia textele mă influențează și, din acest moment, fiecare concert este un pic diferit.
De-abia aștept să vedem Bach chez Cioran la Iași. O invitație de la tine, Mara. De ce să venim, noi, publicul român, publicul ieșean la spectacolul vostru cu Bach și Cioran?
Din curiozitate și, în mod sigur, pentru ceva special. Mulțumesc Fundației Culturale Gaudium Animae pentru invitația de a-l aduce la Iași și invit din toată inima publicul ieșean să vină să vadă spectacolul Bach chez Cioran pentru a petrece un moment suspendat între pământ și paradis, grație celor doi.
Mulțumesc mult, Mara! Ne vedem la Iași!
Mulțumesc și eu! De-abia aștept!
Galerie foto
