Între 11 și 17 noiembrie 2024, la galeria Aparte din Iași a avut loc expoziția colectivă Outsourced Practices. A Working Class Hero, coordonată de artistul Dan Acostioaei și curatoriată de Cristian Nae.
Pentru că despre clasa muncitoare, în limba română, încărcătura semantică ar fi vâslit către nostalgie sau sentimente contradictorii, versul lui John Lennon, ales pentru a ancora povestea curatorială a expoziției într-o linie melodică de anti-imn muncitoresc, îmblânzește referințele istorice și ideologice și trimite un exercițiu de a distinge între muncă artistică și „cealaltă“ muncă, munca „adevărată“, cea care, se pare, ar naște eroi. Cine sunt eroii clasei muncitoare și cine sunt aceia care („they“), de la naștere, cum spune Lennon, te fac să te simți mic, luându-ți timpul și ținându-te ocupat, te disciplinează până la pierderea individualității, și apoi se așteaptă să-ți alegi o carieră? Răspunsul încearcă să-l afle artiștii invitați ai expoziției, cu toții din Iași, cu toții absolvenți ai Facultății de Arte și Design de aici, oameni care muncesc, în diferite ipostaze, pe lângă a fi artiști, atât în sfera artei, cât și în alte domenii: Dan Acostioaei, Dragoș Alexandrescu, s.a.b.a. – Silvia Amancei și Bogdan Armanu, Florin Bobu, Elena Chirilă, Dumitrița Gurău, Ioana Mihai, Andrei Nacu, Livia Pancu, Oana Toderică, Andrei Timofte.
În jurul unei schele de construcție pe care stau aliniate plăci de ceramică – matrițe, pozitive și negative, se desfășoară radial câteva instalații de obiect: o colecție de bureți de vase îmbrăcați în huse croșetate de diverse culori, structura unui labirint pe un postament, o cască de muncitor în construcții, turnată în bronz, un televizor cu tub într-un colț, o ramă din lemn din care atârnă câteva fire de ață, două plăci înalte de rigips suflate cu var alb și „calciu“, un baston dungat în maniera Andrei Cădere în celălalt colț, câteva fotografii cu păduri lipite direct pe perete, două picturi atârnate cu lanțuri din tavan, două afișe înrămate, o serie de plafoniere din ipsos sprijinite pe podea și o proiecție video la capăt de galerie.
Pe jos, de dinainte și după deschiderea expoziției, timp de opt ore, atât cât durează o zi de lucru la fabrică sau într-o corporație sau la majoritatea locurilor de muncă, cineva scrie de mână, cu un marker alb, frânturi din gânduri proprii amestecate cu descrieri explicite a ceea ce se petrece în galerie, de la ultimele ajustări ale instalării expoziției, la consemnarea vizitatorilor care intră sau a discursului de deschidere, până la ultimele minute înainte de închiderea galeriei.
Îi răspund lui Cristian Nae cu rifurile hitului Proud Mary, lansat în 1969 de trupa Creedence Clearwater Revival, dar interpretat cu emfaza care le-a adus un premiu Grammy de Ike și Tina Turner pe albumul „Workin’ Together“ din 1970, același an al piesei A Working Class Hero. Vorbind fie de un soldat bucuros că a fost eliberat din armată, de o spălătoreasă care muncește zi și noapte pentru bărbatul său, sau de un vas cu numele „Proud Mary“ sau, mai departe chiar, de actul și efectele consumului de substanțe halucinogene, piesa aceasta, într-un crescendo vulcanic de optimism și voie bună de rock’n’roll câmpenesc despre „eroul“ care a lăsat în urmă o slujbă bună la oraș („left a good job in the city“), pentru a putea să se lase în voia fluxului apei, ca și al conștiinței („rolling on a river“), răsună ca un contrapunct asupra resemnării din versurile lui Lennon, prin care capitalismul ar înregimenta și îndemna la supunere și blazare printr-un soi de muncă mai puțin plăcută sau împlinitoare, ca unică aspirație de a putea trăi în societate prin căutarea acelei slujbe bune, eroice.
Munca văzută ca act performativ, asemeni edecarilor de pe Volga care-și folosesc trupurile să mute corăbii în heirupuri vocale, este rodul unei angrenări colective, prin care „oamenii de pe râu sunt bucuroși să împartă cu tine ceea ce au“ („people on the river are happy to give“).
Împărtășirea și demonstrația acestui fel de a munci „cu bucurie pentru toți“ e prezentă în expoziția A Working Class Hero prin performance-ul Liviei Pancu – Producția de sine, un act artistic reluat după douăzeci de ani, care leagă toate lucrările din expoziție într-o țesătură de detalii și note personale asupra expunerii și receptării. Fluxul conștiinței, ca tehnică literară a monologului interior, așa cum îl folosește Livia, se derulează pe pardoseala galeriei într-un scris de mână citeț, ordonat, drept, asupra căruia vizitatorii se opresc, zâmbesc, fotografiază. La jumătatea distanței, în timp și spațiu, dintre primul performance al Liviei Pancu (care a avut loc în 2003 la Dartington College of Arts, documentarea căruia, realizată de Adrian Ichim, a rulat pe ecranul televizorului din galerie) și cel din 2024 reinstanțiat în galeria Aparte, artista spaniolă Dora Garcia a pus în funcțiune un performance similar în cadrul Bienalei de la Veneția din 2011, angrenând voluntari care scriau la un laptop și proiectau, pe pereții din pavilionul Spaniei, descrieri a tot ceea ce vedeau ori auzeau de la vizitatorii expoziției, punându-i în postura de a afla că sunt analizați și că purtarea lor în spațiul expoziției va influența textul (este vorba de proiectul Instant Narratives/ Lo Inadequado).
Despre marginalitate, disconfort și poziția artistului în raport cu relevanța artei sale pentru societate vorbesc și consemnările Liviei, doar limitele anduranței fizice de a scrie pe jos timp de opt ore fiind cele care lasă să se vadă, la exterior, gradul de dificultate a muncii pe care o întreprinde. În timp ce într-o expoziție artiștii își sărbătoresc rezultatul efortului văzându-și lucrările în galerie, ea alege să sărbătorească muncind, așa cum adeseori auzim de la oamenii care lucrează în medii private fără a avea zile libere. Nu fără motiv am invocat-o pe Dora Garcia cu acest prilej, întrucât similaritatea intenției de a-ți construi o identitate de observator și participant la granița dintre munca artistică și munca adevărată de care vorbeam la început, marchează universalitatea acestei dileme, între gesturi mari (ale unei echipe) și gesturi mici (ale unei singure artiste), locuri mari (o bienală) și locuri mici (galeriile unor facultăți de arte – una defunctă – Dartington College of Arts care a dispărut în 2010, una de provincie – UNAGE – la marginea Europei), muncă vizibilă (mii se pagini generate pe parcursul a șase luni) și muncă invizibilă (texte cu marker care se șterg cu mopul).
Trec acum la George Costanza. Pentru cine nu îl știe pe personajul din Seinfeld șomer și care locuiește cu părinții, acesta este un veșnic cârcotaș și nemulțumit de oportunități, un leneș notoriu care și-a dorit întotdeauna să fie arhitect. A sfârșit însă prin a avea diverse slujbe neîmplinitoare. Costanza este anti-eroul culturii populare a muncii, care nu se poate întreține singur, dar visează, și uneori chiar pretinde, să muncească ceva semnificativ. Din interviurile artistei Ioana Mihai cu studenți ai facultății de arte din București, (ale căror voci se aud într-unul din colțurile galeriei), de neîmpliniri de genul acestea abundă parcursul profesional al celor mai mulți absolvenți de arte. Fie printr-o idealizare a câmpului muncii artistice, fie printr-o separare totală între a face artă pentru a face artă și a munci pentru a trăi, atitudini care duc la pierderea direcției și care fac ca evoluția profesională să fie considerată un eșec, ieșirea din școlile de artă este în continuare o aruncare în lume extrem de riscantă. Fie îți iese, fie nu. În ciuda încercărilor universităților de a plasa absolvenții pe piața muncii și în ciuda discursurilor despre validarea muncii imateriale din domeniul artistic.
Spațiul expozițional al galeriei Aparte a fost gândit ca un șantier în construcție, dar eu l-am perceput ca pe o exemplificare, e drept, postmodernă și ușor manieristă, a ritualului arhaic de construire a unei case, ca loc care instituie și conturează tipologia celor care ajung să o locuiască, nu ca „mașină de locuit“, ci ca univers care imită imaginea lumii (imago mundi). Nu am citit expoziția ca fiind una despre ideologii, capitalism, precaritate sau poticnirile educației neoliberale. Substratul acesta rămâne secundar. Locuind în expoziție, lucrările și artiștii lor au transformat vocabularul artei înlocuind actul creației cu actul de a munci, unde centrul lumii (axis mundi) în jurul căruia acest spațiu sacru s-a construit pentru o săptămână, reprezentat de schela din mijlocul galeriei, este însăși Instituția cu I mare – formată din primăria locală care finanțează această expoziție care-i critică propriile decizii considerate nefaste asupra unui spațiu pentru artă contemporană cum este Baia turcească din Iași, universitatea care găzduiește un discurs despre eșecul universității, dar și instituția artistului ca profesionist în câmpul muncii, mereu în construcție, niciodată finită. Aceasta (instituția) este Omul – pentru care cu toții muncesc zi și noapte („working for the man every night and day“), în elanul motivațional al Tinei Turner.
A Working Class Hero este, în același timp, și despre distribuția instinctuală a muncii pe (nu mă voi feri să spun) roluri, a felurilor de a lucra și a sensibilităților creative dihotomice – vedem bărbatul care tace și face, construiește, zidește prin munca fizică, dar care se și intimidează în fața realității și femeia care observă, analizează și „ține casa“ cu lucrul mâinilor sale și intuițiile asupra vieții. Întâmplătoare sau nu, egalitatea de gen între artiștii bărbați și artistele femei din expoziție, între cei maturi și cei tineri, între cei angajați pe salariu fix și cei care trăiesc din proiecte este echitabil distribuită, demonstrând că ambele moduri de a lucra sunt la fel de prezente și posibile în viața celor care se ocupă cu arta, ambele la fel de intruzive față de viețile personale, ambele la fel de incerte.
Schela plasată de Dan Acostioaei în mijlocul galeriei Aparte divulgă o parte nevăzută a poveștii Băii turcești din Iași, instituția recent deschisă ca Centrul Internațional de Artă Contemporană în subordinea Ateneului din Iași, sub argumentul principal că e singura instituție a municipalității care gestionează proiecte în domeniul culturii. Acostioaei înscenează astfel un eșafod al înfrângerii (presa culturală fiind singurul loc unde nemulțumirile comunității artistice locale față de potențialul ratat al unei posibile instituții de reală calitate rămân consemnate). În mod paradoxal, la reabilitarea clădirii Dan Acostioaei a lucrat în mod direct în echipa de restaurare, aducându-și contribuția prin expertiza sa de profesor la specialitatea Artă Murală a Facultății de Arte. Câteva exemplare de plăci ceramice și matrițe folosite la fațada clădirii Băii turcești au fost aliniate pe schelă, lăsându-ne să vedem de aproape infimul grad de contribuție care i-a fost permis comunității artiștilor contemporani la definirea unei instituții care ar fi trebuit să îi reprezinte.
Florin Bobu vine în expoziție cu o cască de muncitor turnată în bronz, fără titlu. Aceasta permite o dublă interpretare a muncii muzeificate sau a rămășiței idolatrizării clasei muncitoare din epoci apuse, fiind fie o fantomă, fie casca aducătoare de renume a unui erou-cavaler închipuit, sau poate, însemnul privilegiului artistului ca intelectual nechemat la război. Andrei Nacu simulează, printr-o ramă goală de lemn, (Proof of existence through mutual modulation) fereastra la care ești invitat să-ți generezi propria adiere de vânt și la care să contempli viitorul care sună minimalist sau doar aseptic ca un perete alb, în care firele unei urzeli abia începute atârnă liber în bătaia propriei tale respirații și mișcări. Dragoș Alexandrescu, cu o lucrare video alb-negru de maximă acuratețe vizuală și conceptuală, prezintă gestul terapeutic al tricotatului ca un bun exemplu de acceptare mai ușoară a eșecului. Explorând eșecul arată cum mâinile unei fetițe reușesc să recicleze și să împletească ceva frumos din paginile rupte a trei cărți (Manifestul partidului comunist, Biblia și Capitalismul și istoricii). Andrei Timofte amintește nostalgic de însemnele statutului social al vremurilor anilor ’90 românești, Peretele de calciu al unui mic burghez fiind o instalație despre cum estetica locuinței avea capacitatea de a defini succesul social.
În stilul deja cunoscut nihilist al invocării precarității și existenței contradictorii dintre realitatea capitalistă și arta din spațiul est-european, Silvia Amancei și Bogdan Armanu (s.a.b.a.) punctează prin mici mesaje încețoșate ideea că profesia artistică este, pentru ei, în continuare un tabu, cele două picturi din mijlocul galeriei invitând la reflecția asupra (im)posibilității artei de a oferi exclusivitatea unei vieți decente (dacă arta ar putea schimba lumea/ n-aș putea găsi un alt mod de a o spune).
Dacă din contribuțiile masculine transpar nostalgia, înfrângerea și pierderea speranței în viitor, în jumătatea cealaltă a casei găsim elemente de optimism și continuitate a muncii artistice fără prea multe chestionări existențiale. Încercările repetate ale Elenei Chirilă de a scrie cuvântul „imperfect“ trimit către gestul casnic de a găti aceeași și aceeași rețetă, asemănătoare coptului pâinii, mereu dependente de temperatura potrivită din cuptor sau cantitatea de maia, așa cum rețetele de succes din lumea artei pot sau nu pot să funcționeze, în funcție de context. Dumitrița Gurău, cu o lucrare jucăușă despre rozul cel mai roz din lume, arată cum înfrumusețarea vieții poate fi un gest anonim la fel de bine ca și un manifest strident, patentat. În timp ce Oana Toderică presară spațiul galeriei cu un suflu ludic al muncii casnice (bucățelele de material colorate croșetate) și reprezentări idilice ale explorării naturii de lângă casă (fotografiile înrozite ale unor performance-uri realizate de artistă în natură pe urmele unor artiști canonici), munca feminină a expoziției, marcată de grija și atenția pentru spațiul temporar al locuirii în galerie, rămâne încununată de spiritul matern al celei care ține casa. Performativitatea discretă și sigură a Liviei Pancu, ca gazdă nenumită a expoziției, primește și petrece vizitatorii galeriei cu purtarea de grijă maternă a celei care se trezește prima și care rămâne să stingă lumina după ce toți au plecat.
Închei descifrarea acestei expoziții cu dilema veșnic nerezolvată de cel puțin jumătate de secol în literatura și dezbaterile despre educația artistică – dacă a studia artele este sau nu este o chestiune de privilegiu? Dacă a trăi din artă este sau nu este, iarăși, ceva ce doar câțiva pot face, în timp ce ceilalți, muncind muncile non-artistice, aspiră și așteaptă la rând, asumându-și o precaritate romantică? Dacă este o condamnare sau o eliberare alegerea de a nu da din mână slujba cea bună de la oraș, pe lăsatul în voia râului? Care dintre cei trei studenți ai unei școli de artă ar reuși astăzi în carieră: George Costanza, Tina Turner sau John Lennon?
Neîncadrabilul Costanza își găsește, în ultimul sezon al serialului Seinfeld, slujba perfectă, ajungând în poziția de a lucra ca scriitor al unui serial TV. Înflăcărat de contribuția pe care o poate aduce, cu lipsa lui de experiență în câmpul muncii, dar cu efervescența unui discurs convingător (așa cum este și cel al artei), el propune realizarea unui show despre nimic și chiar primește undă verde pentru realizarea lui. Desigur, nimicul lui Costanza nu trimite chiar atât de departe ca până la teoriile imaterialității artei, dar ne lasă deschisă întrebarea dacă munca artistică ar putea fi chiar despre nimic, în esență, în timp ce munca non-artistică ar fi despre totul, în termenii cuantificării vieții? Care este granița dintre cele două feluri de a munci, cine este, de fapt, eroul acestor clase muncitoare și ce gândește el când se duce seara la culcare?
Galerie foto
