Pentru a trece de la o „țară mică“ (aluzie la titlul primului său roman, Petit pays) la o „țară nouă“, scriitorul franco-rwandez Gaël Faye, laureat anul acesta al Premiului Renaudot 2024, a trebuit nu numai să treacă granița dintre Burundi și Rwanda, ci să și reviziteze 30 de ani de istorie oprindu-se la anul 1994, acela al genocidului etniei tutsi de etnia hutu, „anul zero“ pe care se grefează amintirile și comemorările unui întreg popor martirizat care aspiră la reconciliere.
Împăcare, cuvântul necesar și salvator
Pentru a reda această atmosferă, autorul avea nevoie de un ghid de încredere care era deja prezent în paginile precedentului său roman: mătușa Eusébie, un personaj care nu și-a pierdut nici un rid și care, dimpotrivă, și-a păstrat forța și grandoarea sa excepțională.
Milan, naratorul și personajul principal al romanului, scrutează această lume de la înălțimea unui Jacaranda, copacul cu flori somptuoase de un albastru-lavandă care dă titlul acestui nou roman. Stella, mezina temerară a patru generații de tutsi, vede în acest copac „prietenul, copilăria și lumea ei“. Cât despre Milan, prenumele lui evocă pasărea cu același nume, un vultur care survolează peisajul locurilor. Această suprapunere este fără îndoială utilă, simbolizând o verticalitate atât necesară, cât și binevenită, dacă vrem să rezistăm la vârtejul istoriei și al puterii ei ucigătoare.
Trebuie să reamintim că vorbim aici despre un genocid? Că într-o țară cu o suprafață mai mică decât vechea noastră Muntenie aproape un milion de oameni au fost uciși în 40 de zile, majoritatea dintre ei fiind de etnie tutsi?
De aceea cuvântul împăcare este, așa cum spune mătușa Eusébie, un cuvânt necesar, un cuvânt salvator, singura speranță pentru ca noua generație să trăiască în pace, între copiii victimelor și cei ai călăilor.
În acest sens, Jacaranda este ca o broderie menită să lege între ele imposibilul și speranța pe pânza unei istorii care luptă din răsputeri să-și vindece rănile. Un roman care invită ca violența și strigătele de disperare să devină cuvinte de împăcare – termen ce devine recurent –, chiar dacă este atât de greu de înțeles și, mai ales, de acceptat. Mătușa Eusébie ne spune limpede care este motivul: „Eu sunt o supraviețuitoare. Am văzut cum s-au comportat acești oameni“.
De aici și importanța comemorărilor anuale ale victimelor, o formă cathartică menită să afirme fără ezitare necesitatea și importanța mărturiei supraviețuitorilor. Tot mătușa Eusébie dă și aici un sens acestor cuvinte: „Trebuie să continuăm să spunem ce s-a întâmplat, astfel încât această poveste să fie transmisă noilor generații și să nu se mai repete niciodată“.
Tăcerea ca refuz de a împărtăși ce nu poate fi spus
Este cu atât mai ușor de înțeles acum greutatea tăcerii care apasă asupra lui Milan. Este atât de mare, încât autorul îndrăznește să-și definească romanul ca pe un gest menit să „traseze conturul acestor tăceri“. În primul rând este tăcerea mamei sale, Venancia, „tăcerea ei de o viață“, „tăcerile ei pline de minciuni și prefăcătorie“ care îl îndepărtează treptat de ea; sunt tăcerile care îl închid în el însuși. Există și tăcerea contemplației, care dă un caracter solemn momentului comemorării victimelor genocidului, dar și tăcerea grea pe care nici măcar „briza ușoară (care) agita vârfurile copacilor“ nu ar îndrăzni să o rupă.
Trebuie spus că, în opera lui Gaël Faye, aceste tăceri sunt departe de a fi simple artificii narative, elemente de atmosferă, ca să spunem așa, și cu atât mai puțin o limitare, un handicap al limbajului, înfrângerea finală a verbului. Alăturată modestiei, această reticență a limbajului este mai degrabă legată de imposibilitatea de a reda prin cuvinte o realitate indicibilă, sau chiar Indicibilul însuși, cu majusculă. Este mai degrabă un suspin reținut, o lacrimă ruptă din cuvântul eliberator, un refuz de a împărtăși ceva ce nu poate fi spus. Este tăcerea tuturor victimelor violenței dusă până la extrem, la fel cum a fost cazul supraviețuitorilor Shoahului și cum este aici pentru victimele genocidului etniei tutsi.
Jacaranda, un roman al inițierii
Jacaranda este în același timp un forum: romanul dă glas supraviețuitorilor și generației care le-a urmat, conștiente că, în ciuda infirmității lor, cuvintele sunt singurele instrumente care le-au mai rămas pentru a repara rănile lăsate de ororile celor petrecute. Așa se justifică și călătoriile lui Milan între Franța și Rwanda, între două lumi care se atrag și se unesc pentru a-l ajuta să crească. Nu este vorba de o fugă, ci de o prezență, de o cunoaștere prin propria experiență, de o trăire a istoriei ca un documentarist care își sondează originile, dar făcând-o pe propriul risc. În acest sens, Jacaranda este un roman de inițiere și, în același timp, o dovadă a ravagiilor revizioniste și a pericolelor politicii coloniale.
Există, desigur, întâlnirea cu mătușa Eusébie, dar există multe alte întâlniri la fel de puternice: cea cu bunica, cu Claude și demonii săi interiori, cu Sartre, colecționarul de cărți și documente de tot felul, cu Stella și, prin ea, cu străbunica centenară Rosalie, depozitara memoriei unei întregi țări. Apoi, întâlnirea cu o țară întreagă care se caută pe ea însăși, a cărei populație încearcă să conviețuiască și care visează, prin tinerii de azi, la un posibil viitor pașnic, o generație al cărei destin înseamnă reconstrucție.
Nu putem încheia această recenzie fără să spunem un cuvânt despre stilul acestei cărți. Gaël Faye recunoaște că a ales în mod deliberat o limbă capabilă să ilustreze ritmul celor povestite. Este un stil lipsit de ornamente, în care retorica refuză să diminueze tensiunea narativă, lăsând în același timp loc suficient autenticității narative, etosului ca spațiu uman unic, dar universal, singular și exemplar, prin cea mai profundă, mai dureroasă și mai tragică experiență a umane, pentru a face să se audă vocea toleranței și a iertării ultime.
Galerie foto
