O singură voce îndeajuns de puternică este necesară pentru a schimba destinul unei întregi comunități, pentru a salva o parte dintr-un viitor spre care privim lipsiți de speranță sau pentru a scrie o poveste care pune adevărul la adăpost de întunericul uitării.
Scriitoarea și jurnalista suedeză de origine sami și tornedaliană (două dintre minoritățile indigene ale Suediei) Ann-Helén Laestadius s-a bucurat de un succes uriaș odată cu primul său roman dedicat publicului adult, Furat, recent ecranizat și nominalizat la Dublin Literary Award. Romanul tradus din limba suedeză de Gabriella Eftimie, publicat de curând la Editura Polirom, e considerat de Fredrik Backman „o carte captivantă despre copilărie și maturizare, despre tradiție și nesfârșita luptă pentru dreptul la existență“ și se îndepărtează de cărțile din categoria Young Adult semnate anterior de Ann-Helén Laestadius.
Cu acțiunea plasată în Sápmi, Suedia, autoarea aduce în mijlocul lumii povestea celor mai recenți ani ai populației indigene sami, conflictele izbucnite din cauza discriminării, a violenței împotriva celor care cresc reni și a celor cu origini sami, numiți peiorativ „laponi“ și, mai ales, din cauza celor care, mânați de ură, ucid renii protejați și crescuți de sami.
În mijlocul comunității sami, presiunea din exterior curmă vieți
Micuța Elsa, de doar nouă ani, fiica unor crescători de reni, e ocolită la școală de ceilalți colegi. Hărțuirea nu e pe față, dar discriminarea mușcă din inocența copilăriei și lasă un gol în jurul fetei la fiecare pauză de prânz. Acțiunile împotriva celor care ucid renii minorității sami rămân nepedepsite de poliție, reclamațiile nu au niciodată parte de vreun ecou. Diverși cetățeni suedezi, cuprinși de aceeași lipsă de toleranță, își lipesc pe mașini stickere prin care proclamă, cu mândrie, că nu recunosc convenția ILO 169, cea care ratifică dreptul populației sami de a crește reni și dreptul asupra teritoriilor deținute de-a lungul istoriei. În mijlocul comunității sami, presiunea din exterior curmă vieți, neliniștea care se înfiripă în mințile celor tineri fiind dificil de combătut.
Ann-Helén Laestadius duce, prin forța pe care i-o dă Elsei, o luptă dedicată unei întregi populații nedreptățite în timp, izolate și ignorate în continuare de cei care ar fi putut contura politici sociale eficiente care să combată nu doar uciderea renilor, ci și discriminarea împotriva populației sami, ajutând la conturarea unei atmosfere de toleranță autentică. Când Elsa descoperă că puiul de ren pe care tatăl ei i l-a ales special a fost ucis, realitatea brutală știrbește definitiv naivitatea copilăriei și inoculează frica, o frică pe care Elsa o va simți chiar și zece ani mai târziu, când va alunga tăcerea pentru a-l pedepsi, în cele din urmă, pe cel care se dovedește a fi cel mai înverșunat vânător de reni, Robert Isaksson. Mânat de ura față de comunitatea sami, acțiunile acestuia au loc nestingherite timp de decenii întregi. Autoritățile ridică din umeri, ghidate de o realitate nocivă: vor ca pământurile care le aparțin celor de origine sami să poată fi sacrificate, împreună cu renii, în favoarea exploatărilor miniere.
Furat nu e doar un titlu
Întreaga populație sami își poartă greul pe umeri, iar discriminarea e resimțită de toți, indiferent de vârstă, de la copiii hărțuiți la școală până la adulții priviți cu neîncredere, înconjurați de remarci peiorative. Însă moștenirea nu poate fi abandonată, originea nu poate fi negată, indiferent de ceea ce răpește, indiferent de ceea ce sacrifică în timp ce dilema continuă să persiste: „Să fii sami însemna să-ți porți istoria în spate, să-ți pui întrebarea dacă ești în stare, încă de copil, să preiei acea greutate apăsătoare de la generația dinaintea ta. Dar cum să îndrăznești să alegi altceva? Să refuzi povara istoriei familiei și a comunității de care aparții? Să n-o duci mai departe?“. Fie că sunt crescători de reni, fie că respectă tradițiile, cei care fac parte din minoritatea sami sunt martorii și victimele acelorași nedreptăți. Ann-Helén Laestadius își construiește romanul urmărind cu nespus de multă îndemânare planul relației dintre părinți și copii în contextul provocărilor de mai sus, al felului în care se construiește o prietenie în mijlocul unei comunități în care provocările de ordin social sunt constante, al opoziției inevitabile dintre tradițional și modern, dintre conservare și modernizare, dintre respectul față de natură și animale și ura care nu cunoaște limite.
Furat nu e doar un titlu, ci e aici cuvântul încărcat de semnificații dureroase, căci crima ajunge să fie văzută ca furtișag, amenințarea cu moartea e învăluită în întrebări care protejează agresorul. Semnalul de alarmă pe care-l trage Ann-Helén Laestadius, inclusiv cu privire la schimbările climatice, este accentuat de-a lungul unei povești remarcabile în care empatia există doar în mijlocul celor care înțeleg de ce violența împotriva animalelor nu poate fi justificată niciodată.
Cheia pentru empatie și toleranță
Plin de suspans, cu personaje complexe, cu o protagonistă credibilă și autentică, Furat e un roman care și-a câștigat pe deplin publicul cititor din peste douăzeci de alte țări, cucerindu-l prin îmbinarea echilibrată dintre suferință și exaltare, frumusețea tradițiilor sami și aspra goană după bani a celor care nu mai țin cont de nimic altceva. Ceea ce aduce Ann-Helén Laestadius odată cu cel dintâi roman al său dedicat cititorilor de vârstă adultă se traduce printr-un mesaj universal, printr-un tipar care, odată decupat, ar putea fi multiplicat la infinit pentru a vedea cum, în nenumărate alte țări, aceleași mecanisme de izolare și discriminare continuă să se desfășoare nestingherite în fața autorităților nepăsătoare.
Schimbarea pe care ne lasă s-o întrezărim, spre final, există, însă e una firavă. Suficientă totuși pentru a ne agăța de ea, veridică și strategic plasată, această speranță contribuie la ceea ce face din Furat un roman cu o perspectivă captivantă asupra unor teme importante ale societății moderne. Suntem departe de a ne fi rezolvat toate problemele, pare să ne spună, pagină cu pagină, autoarea unei cărți în care găsim, în cele din urmă, cheia pentru empatie și toleranță.
Nimic bun nu poate fi construit și nu poate crește pe terenul arid al intoleranței, nimic în afară de un val și mai mare de violență care trebuie, în schimb, stârpit de la rădăcină înainte ca alte gesturi necugetate să curme vieți. Personajele se înscriu firesc în frumusețea de gheață a peisajelor din apropierea Polului Nord. Atenția pe care o acordă Ann-Helén Laestadius fiecărui amănunt, amintind inclusiv de superstițiile bătrânilor din comunitatea sami potrivit cărora aurora boreală aduce ghinion, transformă această poveste într-un roman irezistibil și într-o lectură necesară.
Profund și matur, romanul scris de Ann-Helén Laestadius lansează din nou, în centrul literaturii universale, tema dreptului la existență, a toleranței și a empatiei. Provocarea în fața căreia suntem chemați e onestă și vitală. Romanul în care natura își ia revanșa e cel al noului an spre care ar trebui să privim cu o înțelepciune ce poate fi extrasă, fără doar și poate, dintr-o astfel de carte extraordinară.
Galerie foto
