„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Salvatorii de Ana Maria Sandu, în curs de apariție în colecția Fiction Ltd. a Editurii Polirom.
— FRAGMENT —
Peste câteva zile, Ada împlinea 20 de ani. Se îndrăgostise nebunește cu o iarnă în urmă, când venise la facultate, dar lucrurile nu mergeau bine. Ioan o mirosise imediat că i se înecaseră corăbiile, chiar dacă fetei i se păruse că poate camufla bine tristețea acelui sfârșit de an. Pe naiba, nici nu ajunseseră la ieșirea pe autostradă din Militari, că deja îl auzise:
— Cât de grav e?
— Ei, e complicat, încercă ea să se fofileze.
Dar cu Ioan nu mergea așa, să arunci niște vorbe în vânt și gata.
— Domnișoara literată doar atâta poate să zică despre ce simte?
De data asta i se păruse de-a dreptul enervant și ar fi vrut să-i răspundă obraznic s-o lase în pace. Doar că își dăduse seama că avea și el dreptate.
— Uite, o să-ți zic altă dată, dar ideea principală a acestui amor e că nu-l înțeleg.
— Hmm, ăsta e deja un punct de pornire onest, matur, îmi place, continuă el.
— Așa o fi, dar pare că nu duce nicăieri. Nici măcar nu-i pasă de mine, zise ea întristată.
— Ți-a zis el asta sau asta e concluzia pe care a tras-o dumneaei?
— Dumneaei, dumneaei, repetă fata.
Farurile sclipeau pe șosea și Ada începu să-i vorbească lui Ioan despre Mircea. Spera că el n-o să-și dea seama că lăcrimează.
— Aoleu, dar e groasă treaba.
— Ei, e de la lumina orbitoare. Nu de la părerea de rău că n-am putut să rămân cu el în apartamentul de pe Mihai Bravu, se scuză ea și se șterse cu mâneca de la hanoracul gri.
Stătea într-o mașină, alături de un bărbat de-o vârstă cu taică-su sau poate chiar mai mare, și încerca să se liniștească.
— Dar plângi, dragă, nu mă deranjează. Am mai văzut femei cu lacrimi de crocodil și poșete frumoase. Doar că nu merită boul. Ești chiar mișto, pe bune.
Ioan roti butonul radioului și muzica se auzi mai tare.
— Crezi?
— Nu cred nimic, sunt sigur!
— Și-atunci de ce nu mă place suficient încât să vrea să fie doar cu mine?
— E coleg cu tine?
— Nu, e mai mare. Cu șase ani.
— Și ce face?
— Nu mare lucru. La început am crezut că e la Arhitectură, pentru că l-am cunoscut în barul de la subsol. Dar m-am păcălit…
— Bag de seamă că tipul ăsta al tău e un fel de ficțiune.
— Păi, nu asta e îndrăgosteala?
— La mine nu, poate la tine, îi răspunse el.
Trase aer în piept și încercă să scape de greutatea de pe suflet care o făcea în unele momente să respire greu. Rămase o vreme cu privirea lipită de geamul lateral. Nici unul nu mai zise nimic câteva minute.
Nora, setterița, o linse din nou pe față, ca și când ar fi simțit că avea nevoie de o consolare. Apoi se făcu covrig și se culcuși pe pledul ei.
— Hai, măi Ioan, că e real.
— Nu te contrazic, șefa, tu știi mai bine.
— Nu mai știu nimic, uită-te la mine.
— Asta chiar nu pot, sunt miop și am un volan în mână.
— Era retoric, nu pe bune.
— De ce mă iei cu din astea?
Felul în care o tachina o făcuse să râdă, ceea ce, cu puțin timp în urmă, ar fi crezut că era imposibil.
— Auzi, ai citit Spuma zilelor?
— Nu, de ce? întrebă ea curioasă.
— N-are legătură cu Mircea ăsta al tău. Dar e romanul meu preferat. N-ați ajuns la el la franceză?
— Nu încă, dar o să-l caut.
— Ți-l dau eu, dețin mai multe exemplare. Pentru că vreau să corup cititori și, mai ales, cititoare.
Ioan o privi cu coada ochiului. Verifică în oglinda retrovizoare și ce făcea câinele.
— Oprim curând pentru pipi, să nu faci pe tine!
— Vorbești cu mine sau cu Nora?
— Cu amândouă.
— Zi-mi ce-i cu cartea asta, acum m-ai făcut curioasă.
— Așa și trebuie, șefa, doar nu-mi răcesc gura de pomană.
Când îi spunea „șefa“, îi dădea o putere pe care nu știa că o are. Pe măsură ce kilometrii treceau, ea creștea. Și îl plăcea din ce în ce mai mult pe Ioan. Parcă Mircea se mai micșorase – oricum, revenise la o dimensiune acceptabilă. Din piedestalul pe care singură i-l înălțase începuseră să se desprindă bucăți mari. Imaginea cu el care cânta duminicile în corul bisericii avusese un mare efect comic. Ioan râsese cu lacrimi, iar ea se simțise răzbunată pentru toate figurile de primadonă pe care i le făcuse. Reușise chiar să mai estompeze amintirea cu Mircea din toamnă, când se întâlniseră întâmplător într-o seară, pe la Mitropolie, iar el era de mână cu o fată cu un păr vâlvoi și cârlionțat. Știa că nu era vorba doar despre Irina, pe care o cunoscuse deja, ci de tot felul de prietene pasagere, care veneau și plecau din viața lui.
— Fii atent, mi-a zis că sunt provincială! răbufni ea.
— Și?
— Mi s-a părut nasol, m-am supărat.
— A, deci nu ești suficient de deschisă la minte.
— Nu. Nu înțeleg nici cum e să trăiești la 26 de ani din banii părinților, nici de ce să vină taică-tu să-ți aducă mâncare și să intre peste tine în casă în timp ce tu dormi.
— Păcat de tine, nu mai ai nici o șansă!
— Ești ironic? vru ea să fie sigură.
— Nu, deloc. Tu îmi placi, iar Mircică ăsta al tău mi-e din ce în ce mai antipatic.
— Deci n-are legătură cu el, ci cu mine.
— Ei, hai, ai vrea tu, zise el și își puse mâna peste a ei.
Era o îmbrățișare în miniatură. Ea nu făcu nici o mișcare, își lăsă degetele să se încălzească. Mâinile lor căpătară o viață proprie, care nu mai ținea cont de regulile de bună purtare și nici de diferența de vârstă. Ioan trebui să schimbe viteza și își desprinse mâna. Ada ar fi vrut să meargă așa tot drumul. Opriră într-o benzinărie și coborâră toți trei. Ea se duse glonț la WC. Când ieși, Ioan o strigă de la casă, în timp ce câinele dădea bucuros din coadă:
— Șefa, mai vrei ceva? Am luat sandviciuri și Cola.
Le ridică deasupra capului și le flutură să le vadă.
— Nu, e OK, îi răspunse ușor jenată.
Se duse și căută pe raftul de dulciuri niște napolitane Joe cu ciocolată. Vru să le plătească, dar el n-o lăsă.
— Și astea, îi spuse el doamnei de la casă. Suntem împreună!
Exuberanța lui și senzația că tocmai au format un cuplu o făcură să zâmbească. Femeia de la casă îi privi ușor contrariată sau poate că era doar obosită și ar fi vrut să moțăie în liniște, fără să fie deranjată la ora aceea târzie. Îi plăcu inadecvarea lui Ioan. Ieși prima și câinele o urmă. Mâncară cu poftă și Nora primi și ea câteva bucăți de carne de pui.
— Ți-e frig? o întrebă.
— Puțin, zise ea zgribulită.
— Am o pătură în portbagaj, ți-o dau să te învelești în mașină.
Și exact asta făcu când se întoarseră. Îi deschise portiera și apoi reveni cu pledul gros, pe care i-l puse pe genunchi. Dar nu i se păru suficient, o acoperi până la bărbie, ca pe o mumie, și, la sfârșit, o pupă pe frunte. Ada se simțea protejată și nu-i displăcu apropierea care se crease între ei. Porniră mai departe în liniște.
— Poți să dormi, să știi, n-am nevoie de tine, o încurajă el.
— Aha, ce viteaz ești!
— Da, și tânăr și bogat și deștept, începu el să râdă. Când o să citești Spuma zilelor, o să vezi că e acolo o fată căreia îi crește un nufăr în piept.
— De ce?
— E foarte îndrăgostită, dar floarea aia poate s-o omoare în orice clipă. Mă rog, nu mă apuc acum să-ți povestesc cartea.
— Mi-ar plăcea, să știi, nu mi-a mai spus nimeni de multă vreme povești.
— Păi, Mircică ăsta ce păzește?
— Ei, el are alte treburi: joacă bridge și are o pasiune pentru vechiul București.
— Tot e ceva, zise el malițios.
— Să știi că e un tip interesant, adăugă ea.
— Șefa, am încredere în tine, nu mă îndoiesc că ceva ai văzut tu la el. Dar tot nu-l simpatizez, OK?
— Hai să ne întoarcem la nufărul ăla, ce zici?
— Putem, sigur.
O mângâie pe cap și ei iar nu i se păru nimic deplasat în gestul lui. Din contră, îi făcu bine.
— Oamenii de care ne îndrăgostim sunt niște flori din astea. Se așază ca un fetus în sufletul nostru, asta e ideea, nu?
— S-ar putea să te fi dus mai departe decât Vian, dar îmi place.
După câteva ore, Ioan îi devenise și mai apropiat și părea că e singurul om din univers care înțelegea cu adevărat prin ce trecea ea. Dorința lui o făcuse să se simtă vie și chiar râsese de câteva ori zgomotos, ceea ce i se întâmpla rar. La ultima oprire, coborâră să se dezmorțească. Locul de popas era pustiu, nici țipenie de om sau vreo lumină. Ioan se îndepărtase puțin de mașină să facă pipi. Ada rămăsese cu Nora și își mișca picioarele pe loc să nu înghețe. Ar fi putut fi niște naufragiați care caută un drum de întoarcere, dar erau doar niște oameni înfrigurați care aveau nevoie unul de altul ca să se încălzească. Ioan se întoarse și o luă în brațe. O sărută calm și Ada se lipi de el. Din gură le ieșeau aburi. Pentru moment nu se mai simțea singură și asta îi plăcu și ar fi vrut ca această călătorie să nu se termine prea curând.
CARTEA
Șase povestiri despre cupluri, iluzii și dorința de a fi iubiți. Un amor online, o pisică bătrână care e ultimul bun comun al unor oameni ce s-au despărțit, o femeie care muncește în Italia, o vacanță de iarnă compensatorie, o asemănare neliniștitoare, un necunoscut fără adăpost care tulbură, într-o seară ploioasă, viața unor bucureșteni. Personajele povestirilor Anei Maria Sandu, indiferent de vârstă, își doresc o relație adevărată. Cineva va fi mereu dispus să riște și să joace rolul salvatorului.
AUTOAREA
Ana Maria Sandu a debutat în 2003 cu volumul Din amintirile unui Chelbasan (Editura Paralela 45), reeditat în 2013 la Editura Art. Cartea a fost tradusă în limba franceză în 2010 cu titlul L’écorchure. În 2006 a publicat la Editura Polirom, în colecția Ego. Proză, romanul Fata din casa vagon, text care stă la baza spectacolului de teatru cu același nume pus în scenă în 2019, iar în 2010 romanul Omoară-mă!. Acesta din urmă a fost tradus în limba italiană (Uccidimi!, Aìsara, 2012), iar în 2018 a apărut în limba maghiară, la Vince Kiadó Kft. În 2013 a publicat Aleargă, de asemenea dramatizat, iar în 2017 volumul de proză scurtă Pereți subțiri. Au urmat volumul de eseuri Mama îmi spune că am o viață frumoasă (2019) și biografia romanțată Hortensia Papadat-Bengescu. Străina (2021), toate apărute la Editura Polirom. A mai publicat două cărți pentru copii, În țara vacilor fericite (2023) și Vacanță în Portocalia (2024), la Editura Frontiera. Trăiește la București. Este redactor la revista „Dilema“.
Galerie foto
