Lorina Bălteanu are o carte de vizită cel puțin surprinzătoare, după cum e și avalanșa de cronici și reacții (pozitive) provocată de apariția romanului său, Legată cu funia de pământ (Editura Cartier, 2024). Când am plecat spre FILTM (Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara) știam deja că o să vreau să o intervievez, presimțeam că voi avea în fața mea o femeie aparte, precum povestea ei de viață. Așa a și fost, o femeie atât de sinceră cu ea însăși, încât mă tot întreb de atunci cum să fac să o reîntâlnesc. Lorina Bălteanu a deschis ediția 2024 a FILTM împreună cu Daniela Rațiu, întâlnirea fiind moderată de Cristian Pătrășconiu. Lorina Bălteanu (născută pe 21 decembrie 1960, satul Peciște, Rezina, Republica Moldova) este poetă, licențiată a Institutului de Literatură „M. Gorki“ din Moscova și a Universității din Dijon. A fost metodistă la Clubul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, redactoare la revistele „Orizontul“ și „Sud-Est cultural“. Între 1992 și 1998, directoare a Fundației Soros Moldova; din 1998, directoare a Trustului de Presă Medialog. În anul 2000 se stabilește la Paris, unde se lansează în design de interior și își creează propria marcă de bijuterii. Volume publicate: Obstacolul sticlei (Literatura Artistică, Chișinău, 1984), tradus în limba rusă Pregrada stekla (Moscova, 1985), Cioburi (Hyperion, Chișinău, 1990), Poeme pe sticlă (Chișinău, 1997). Legată cu funia de pământ este primul roman al Lorinei Bălteanu.
Prima oară la Timișoara?
Nu, am mai fost. Imediat după Revoluție am venit să văd orașul și atunci l-am întâlnit pe George Soros.
Cât de mult s-a schimbat Timișoara?
Foarte mult, dar m-am așteptat la și mai mult. Sigur că imaginația noastră uneori lucrează altfel, are culori mai puternice, mă așteptam ca vechile clădiri să fie renovate. Eu sunt designer în paralel cu ceea ce fac în literatură și sunt întotdeauna o luptătoare pentru a păstra patrimoniul nostru, stilul nostru. Orașele noastre trebuie să aibă o față a lor, ca să nu ne confundăm cu ceilalți.
Am observat asta și în timpul întâlnirii care a deschis FILTM, pledați pentru conservarea unui specific local. Totuși, trăiți într-un Paris afectat de globalizare.
Nu într-atât de mult pe cât pare. Noi de ce mergem la Paris? Pentru că dacă am fi mers într-un oraș afectat de globalizare nu ne-ar fi mai fi fost la fel de drag, am fi ales altă destinație. Parisul a știut să-și restructureze istoria, să și-o păstreze; cartierele din centru își păstrează autenticitatea originală, se restaurează foarte mult. În Franța, în general, când te duci să cumperi o casă întotdeauna va exista întrebarea „când a fost construită“. Prețul casei include coeficientul istoric; nu cred că un francez adevărat distruge ceva, el întotdeauna încearcă să restaureze sau să conserve, pentru că știe că asta înseamnă bogăție, că o să-i aducă beneficiu. Noi, de obicei, distrugem și facem din nou, din considerente economice.
Mi-am adus aminte de reacția pe care a stârnit-o deschiderea Olimpiadei de la Paris de anul acesta; unora le-a plăcut tocmai pentru că a pus în evidență istoria Franței, marcând marile evenimente culturale; altora nu le-a plăcut pentru că a fost prea mult, prea multă diversitate. Mă gândesc că acestea sunt și reacțiile cititorilor vizavi de ce și cum se scrie astăzi. Cum credeți că ar trebui un scriitor contemporan să se raporteze la istorie și, mai ales, la istoria locală?
Pentru istorie există istorici. Noi avem cronicile noastre, savanții și oamenii de știință, care se ocupă de veridicitatea datelor. Un scriitor are libertatea să plonjeze, să zboare pe deasupra, nu cred că un scriitor este obligat să respecte adevărul istoric.
Sau să-l reflecte.
Dacă îl ajută să spună concret ceva și are nevoie de asta, da, dar scriitorul are dreptul să interpreteze, uneori să denatureze. Scriitorul are un drept special la libertate și la interpretarea istoriei.
Aș spune că are un drept la estetică. Pentru că nu întâmplător am pus întrebarea, la ora actuală se scrie foarte multă nonficțiune care intră în pălăria ficțiunii, adică foarte multă literatură angajată politic sau literatură tezistă (pentru unii e obligatoriu să pui în discuție o temă socială a momentului, dau un exemplu). Câteodată mi se face dor de literatura adevărată, de o ficțiune scrisă elegant, care să-mi satisfacă nevoia de a mă relaxa și nevoia de a mă cultiva, estetic vorbind.
Biblioteca universală e plină de cărți, enorm de multe cărți. De multe ori, bibliotecarii le aranjează pe rafturi în funcție de domenii, subiecte sau autori, de aceea cred că un cititor simplu și adevărat își găsește întotdeauna drumul spre cărțile lui. Slavă Domnului, în continuare sunt scriitori care scriu despre ceea ce simt, deci aveți șansa să vă regăsiți în multe cărți.
Mai credeți în biblioteci?
Eu cred în biblioteci ca muzee. De ce am făcut această comparație? Pentru că întotdeauna există cărți care nu ajung în primul rând, în față, unele au sorți grele. O bibliotecă are grijă să le păstreze și poate că la un moment dat să fie redescoperite, să fie găsite. Bibliotecile chiar trebuie să păstreze cărțile, noi în fuga noastră s-ar putea să avem scăpări și putem să pierdem un scriitor din vedere, să pierdem o carte și dacă biblioteca a păstrat-o, atunci ea va fi găsită.
Există, într-adevăr, un destin al cărții, care e de cel mai multe ori legat de oameni, de cei care au avut grijă de ea. Ați început să scrieți poezie, ați abandonat acest drum?
N-am abandonat. Eu scriam poezie în prima perioadă a vieții mele, când trăiam în comunism și era o formă de exprimare, fiindcă nu aveam cui mă jelui, în afară de câțiva prieteni și de familia mea, care era destul de românească și știa foarte bine adevărul istoric. Făcând studiile la Institutul Gorki, unde erau mai toți disidenți, mi s-a format ideea că literatura este o formă de protest și o formă de expresie și de explicare a celor ce se întâmplă. Literatura în general, pentru că literatura politică pe mine nu prea m-a interesat. Revoluția ne-a șocat, libertatea venită brusc a fost o minune, eu nu mai credeam atunci că se mai poate întâmpla ceva. Pentru mine, literatura atunci a pierdut necesitatea de a exista, am găsit alte forme de exprimare, am devenit foarte verbali în spațiul nostru, am făcut alte lucruri, am explicat prin alte metode că trebuie să facem asta și asta… Moldova era într-o situație de-a dreptul dramatică: închisă, suprimată, dezrădăcinată și foarte, foarte săracă. N-aveam pixuri prin școli, nu aveam manuale în momentul în care am trecut la grafia latină, jumătate de țară nu mai știa să scrie așa. Aveam atât de multe lucruri de făcut și posibilități de a mă exprima altfel, încât pierdusem necesitatea de a scrie literatură. Au trecut anii, m-am împăcat cu ideea că am făcut partea mea de obligație, ca om și ca cetățean. Am sădit un pom, am născut un copil…
Ați construit o casă.
Ba chiar câteva case. Atunci s-a închis un cerc pentru mine. Eu sunt foarte sinceră cu mine. Cred că așa a apărut cartea, am ajuns la începuturi și a trebuit să mă întreb cine sunt și ce reprezint pentru lumea asta, ce ar trebui să fac și cum ar trebui să spun celorlalți adevărurile mele. Am încercat să verbalizez imaginile imprimate pe retina ochiului.
Practic, acum puneți pe hârtie memoria.
Toți suntem memorie. Eu am capacitatea de a observa fiecare mișcare, am o vedere laterală mai bună decât a celorlalți (mai mult de 180 grade, cred că merg până la 210 grade). Văd și cu coada ochiului, chiar dacă pe moment cred că nu este important, îmi dau seama peste timp că mi-a rămas în memorie ceea ce am surprins. Și atunci nici nu mă mir de unde am atât de multe detalii, pentru că le văd, le observ.
Lorina Bălteanu, Daniela Raţiu
Vă vine ușor să scrieți, să puneți pe hârtie ceea ce vedeți?
Mie, da. Mai greu e să aleg, nu subiectele, pentru că am trăit o viață tumultoasă, am fost și jurnalistă. Am și capacitatea de a asculta oamenii, pentru că mulți au nevoie de cineva cu care să împărtășească și așa am ajuns să cunosc multe istorii (personale), care s-au adunat și s-au coagulat într-o anumită înțelegere a oamenilor. Încep să cred că acum știu un pic mai mult decât când aveam 25 de ani.
Probabil că n-ați fi scris proză la 25 de ani.
Cred că nu. În afară de faptul că eram mândră că eram poetă și declarasem poezia ca fiind forma supremă de exprimare, atunci nu exista nimic mai frumos ca poezia pentru mine, credeam că proza o scriu cei care nu pot scrie poezie. Eram tânără, eram teribilistă, dar acum m-am mai calmat…
Acum sunteți mai așezată sau mai împăcată cu dumneavoastră înșivă?
Nu știu, presupun că un pic mai deșteaptă. Nu pot să spun că împăcată, pentru că ar fi un neadevăr, tot se bat dracii în mine.
Rescrieți o istorie personală, într-o formă profund personală. Cum ați ajuns să publicați la Editura Cartier?
Noi, în Moldova, nu avem așa multe edituri, centrul Chișinăului e foarte mic.
Ați vrut să publicați în Moldova, nu în România, nu la Paris?
În realitate, eu am avut mici îndoieli. Am discutat inițial cu Editura Humanitas despre cartea mea, dar după aceea m-am gândit că, totuși, la Cartier și la Chișinău e mai bine, totuși sunt de acolo. Nu-mi pare rău, e o editură foarte selectivă, cu redactori foarte buni. Am avut dubii și pentru că volumul e scris într-un limbaj moldovenesc și am ținut foarte mult să respect limbajul epocii, am luptat pentru limba mamei mele.
Un scriitor, prin mici detalii, întregește istoria. În momentul în care eu povestesc ce-au simțit mama sau vecina redau niște efecte ale istoriei asupra lor; cum s-au comportat, cum au reacționat față de anumite evenimente istorice, cum au fost deportările. Toate aceste amănunte completează rama istorică. Un istoric trasează liniile, iar scriitorii completează golurile cu emoții, cu viață. De aceea, am insistat să redau limba anilor ’70 sau ’80, pentru că așa demonstrez că s-a întâmplat ceva cu noi, cum ne-a fost nouă, fără țară, departe de limba română. Una este să spui asta, alta este să o demonstrezi.
Să faci credibilă suferința.
Asta e forța literaturii.
Ați făcut două afirmații în cadrul dezbaterii care a deschis ediția 2024 a FILTM și care pe mine m-au atins. Prima a fost: „Cartea mea n-o să facă lumea mai bună“.
Da, nu cred în obligația literaturii de a remodela lumea, nu poate fi didactică literatura. Ea transmite mesaje, dar lecuiește rănile cu altfel de medicamente.
Unii ar spune că aici este o doză de scepticism, eu spun că e o obiectivare foarte bună față de rolul scriitorului în lumea contemporană.
Omenirea există de foarte mult timp, dinainte de apariția Bibliei și o să fie și după noi. S-au scris foarte multe cărți în tot acest timp și trebuie să recunoaștem că miliardele de cărți n-au împiedicat răul să fie în lume.
A doua afirmație a fost: „Unde este locul mai ieftin decât acasă“, care are legătură cu întrebarea pe care v-ați pus-o, aceea de unde vreți să fiți înmormântată. Pentru un scriitor, acasă înseamnă cartea și procesul de scriere sau un loc anume?
Eu am dus o viață un pic stranie. Am locuit în foarte multe orașe, tot timpul fac glume cu bărbatul meu, care s-a plictisit de atâtea case și schimbări. S-a resemnat când i-am spus că asta e singura modalitate de a nu te schimba pe tine, așa îmi înec eu necesitatea de schimbare, mă mut din casă în casă, din țară în țară. De multe ori, când mă trezesc mă uit la lustră, în ultimul timp ea a devenit un indiciu pentru țara în care sunt, ea mă introduce în realitate; așa îmi dau seama dacă sunt la Paris sau în altă parte. Nu pot spune că am avut o viață destrăbălată, dar am încercat să caut – eu fiind pornită de la început spre lumea mare – și așa am ajuns să fac un cerc mare ca să ajung să înțeleg unde e patria mea și ce înseamnă casa pentru un om. Casa e cortul acela sub care ne-am născut. Acolo unde ne-am născut, acolo ne este adevărata patrie.
Vă considerați dezrădăcinată? Cum vă raportați la acest acasă?
Dimpotrivă. Chiar dacă mă uit în oglindă și mă mint spunându-mi ce pariziancă extraordinară m-am făcut, nu e adevărat. Sunt de acolo, undeva în profunzime aș vrea să mă întorc acolo.
Simt că trebuie să atingem și problema politică, dat fiind că suntem în preajma alegerilor electorale din Moldova. Clar, există opțiunea pro Uniunea Europeană. Dar știu că foarte mulți au fost dezamăgiți de rezultatul primului tur al alegerilor electorale, diferența dintre cei care au susținut-o pe Maia Sandu și opoziția față de ea a fost foarte mică.
A fost neașteptat și pentru mine acest procent.
Multă lume a spus că diaspora a făcut ca alegerile să fie câștigate de Maia Sandu, spre deosebire de România, unde cei plecați votează cu AUR.
Cred că e un semn de protest aici, unul absurd, evident. Am analizat puțin și ce se întâmplă cu diaspora românească. La noi e clar că diaspora a fost cea mai democrată parte a populației. Dar eu mă mai uit și la cifre; îmi pun speranțe pentru turul doi pentru că mai există resurse în diaspora, n-au fost toți la vot. Se întâmplă o schimbare și cu cei plecați din țară. Suntem prin toată Europa, dar eu vreau să înțeleg ce se întâmplă și de ce. Europa este bolnavă de stângism, ceea ce influențează și diaspora noastră. Ei sunt uneori prost informați și transmit uneori mesaje pe care nu le-au înțeles sau anumite fenomene ale occidentului le-au înțeles greșit. Dacă stai acolo, în diaspora, n-ai cum să nu fii influențat de tot ce se întâmplă acolo. S-ar putea ca democrația să nu facă față, să nu țină piept, cum se zice. Probabil că mulți au crezut că democrația e un lucru sigur, cert, când în realitate ea e într-o continuă schimbare și mereu trebuie să faci ceva pentru ca ea să existe. Nu poți să te relaxezi. Foarte mulți intelectuali se gândesc acum la acest aspect. Tot ceea ce se întâmplă acum în Europa a influențat și diaspora noastră, dar într-un fel anume asupra celei moldovenești și într-un alt fel asupra celei românești. Evident, nu întotdeauna în bine. Ei caută doar punctele care le convin, fără să gândească la finalități.
Următoarea carte?
Mi-ar plăcea foarte mult să mai scriu.
Deci n-aveți nimic pus în plan acum.
Am câteva teme care mă frământă. Am în plan o carte de poeme, în care o să pun toată lupta mea. O să refac lumea mea din toate cioburile pe care le-am adunat, sper că le-am găsit pe toate, ca să le pot pune la loc. E un fel de obligație să întregesc universul meu poetic. Despre proză nu pot spune nimic acum. Niciodată n-am promis, nici bărbatului meu când ne-am căsătorit nu i-am promis că o să stau cu dânsul o viață. Dar mi-ar plăcea să am timp pentru literatură. Tot timpul am crezut că scriitorii trebuie să fie un pic nebuni să se dedice unei singure idei. Am făcut multe în viață, în tot ce-am făcut mi-a plăcut să birui și de fiecare dată am avut satisfacții atunci când am reușit. Mie mi-a fost greu să mă concentrez pe o singură direcție, dar acum m-am mai liniștit, deci am mai mult timp pentru literatură.
Legată cu funia de pământ. Un titlul care mi-a plăcut foarte mult. Ce luați mai departe cu dumneavoastră, funia sau pământul?
Balaurul plictis!
Galerie foto
