Criticii de artă au o lume a lor, academică, totemică. Nu toți țin de instituții, dar când o fac, își aliniază discursul în mod organizat. Între 4 și 9 noiembrie 2024 a avut loc Congresul anual al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (AICA) la București și Iași, aducând în România 58 de specialiști de pe toate continentele.
Congresul AICA se organizează în fiecare an într-o altă țară, România fiind anul acesta gazdă pentru a doua oară în istoria asociației, după ce în 1967 a reunit critici de artă din întreaga lume la Târgu Jiu, sub coordonarea lui Dan Hăulică. După patru zile intense de prezentări la MNAC în București, Universitatea Națională de Arte „George Enescu“ din Iași a găzduit ultimele două zile ale congresului, aducând o mare parte a participanților și la Iași. Zilele de 8 și 9 noiembrie au fost dedicate ultimelor două sesiuni de prezentări și vizitelor la spațiile și galeriile de artă din oraș.
Criticii sunt sus, la etaj, în clădirea Băii Turcești, mă îndrumă afișele. Becoming Machine, Resisting the Artificial. Art in the Present Tense (Devenind o mașinărie, rezistând artificialului. Arta la timpul prezent) – este tema de anul acesta asupra căreia invitații și-au adus contribuția, reflectând asupra anxietăților și întrebărilor unei lumi în transformare.
Mereu mă uit la lumea artei din exterior, privind fie în adânc ca de la marginea unei prăpăstii, fie în sus ca de la poalele unui munte uriaș. Despre artă numai de bine în general, ce altceva ar putea spune sau analiza cei care se ocupă cu studiul ei? Despre tehnologie, digitalizare, inovație și intruziunea sau, mai blând spus, emergența inteligenței artificiale în producția de artă și în spațiile expoziționale, mai greu de cuprins dintr-un singur unghi, fără riscul de a insufla temeri, scepticism sau entuziasm gratuit.
Subiectele sesiunilor de prezentări au sunat astfel: Imaginarul artificial, Arta contemporană și politica, Bienale, artă, știință și ecologie, Corpurile și afectul, Transformarea științifică în arta contemporană, Înțelegerea memoriei, Om-mașină, Poetica și politica artificialului, Ce urmează după post-post-?, Critica de artă în ecosistemul digital, Fotografia și media.
Salt în trecut cu mașina timpului
Congresul mă prinde citind un roman în care un personaj scriitor pe nume Teofil se întoarce în Bucureștiul începutului de secol XX (cu ajutorul unei mașini îndoielnice a timpului) să rescrie istoria, tulburându-și existența într-un amestec de realitate, ficțiune, delir și poezie. Mă așez să ascult prezentările ultimului panel – Critica de artă după turnura digitală, prezidat de Cristian Nae. Mă întreb dacă nu cumva și critica de artă nu ar trebui să chestioneze mai mult decât să primească pur și simplu ca atare transformările discursive ale artei. Dacă nu și ea ar trebui să se întoarcă la începutul secolului XX și să încerce să redefinească sau să recalibreze elanul marilor transformări discursive ale avangardelor, asemeni acelui Teofil, cu riscul de a delira, dar cu speranța de a recupera poeticul de care actul artistic ar fi meritat să mai fie (încă) legat. Este critica de artă paralelă cu arta și paralelă cu viața?
Despre o abordare prin care arta, care odată era separată de viața cotidiană, ar putea fuziona cu experiențele obișnuite, adesea perturbatoare, luând în considerare aspectele performative, instalațiile și practicile bazate pe AI vorbește francezul Jean-Louis Poitevin, care aduce în discuție un episod despre muzeul distopic al prezentului din serialul Black Mirror. Despre cum relația dintre imagini și statutul lor arhivistic s-a schimbat odată cu apariția rețelelor sociale și cum arta și critica își schimbă funcția odată cu trecerea de la imprimarea fizică la ecrane, abordând fotografia ca instrument politic în arta contemporană a vorbit Cristian Nae.
În timp ce judecata tradițională a criticii de artă se transformă în strategii digitale și participare (Samuel Hernández Dominicis), abilitățile auto-creatoare ale unui robot precum Ai-Da, care nu are conștiință, concurează cu opera altor artiști ce folosesc tehnologii de imprimare 3D și ADN uman găsit în spații publice, oferind o critică a rolului tehnologiei în arta contemporană (Neli Dobreva). Mergând și mai departe, Yuko Hasegawa de la Universitatea de Arte din Tokyo se întreabă dacă ne putem apropia atât de tare de tehnologia digitală, încât să mușcăm din ea sau să o îmbrățișăm, invocând dubla înțelegere a cuvântului bites din limba engleză atât ca „biți“ (unitate de măsură a memoriei de calcul), cât și ca „mușcătură“.
ChatGPT și transformarea discursului artistic
Pe lângă vorbitorii sesiunilor de prezentări, invitații speciali (keynote speakers) ai congresului au fost personalități recunoscute, cu publicații de referință în domeniul artei contemporane: Joanna Zylinska (King’s College London), Jean-Paul Fourmentraux (Universitatea Aix-Marseille, Franța) și Paul O’Kane (University of the Arts London). La București, programul congresului a inclus și o masă rotundă, intitulată „Becoming Freedom. Performance Art in the 1990s“, cu participarea criticilor de artă Kata Balázs-Miklós, Ileana Pintilie, Jurij Dobriakov, a cărei moderatoare a fost Małgorzata Kaźmierczak, președinta AICA International, aducând în discuție subiectul artei performative ca gest ce umanizează discursul artistic.
ChatGPT m-a ajutat să extrag cele mai populare cuvinte cheie folosite de prezentările criticilor de artă participanți. Referirile la terminologia legată de inteligența artificială în rezumatele tuturor sesiunilor au fost în număr de 440, cei mai populari termeni folosiți fiind AI (cu 159 de menționări), inteligență artificială (43), artificial (73), inteligență (50), mașină (52), algoritm (34), robot (12), machine learning (3), computing (4), cibernetică (2), deep learning (1), automatizare (1). În același timp, ierarhia celor mai folosite cuvinte, în ordinea numărului de menționări, a fost următoarea: artist (176), digital (118), artă (108), tehnologie (96), critic (83), media (80), uman (67), artificial (66), contemporan (65), imagine (60), lume (57), a crea (48), date (47), întrebare (47) – îndeajuns de concludente cât să rezume de la sine direcția generală a acestei ediții a congresului.
În antiteză, am vrut să știu dacă prezentările au atins ceva din zonele primordiale ale domeniului artei, așa că am căutat câteva cuvinte pe care le-am fi întâlnit într-o teoretizare a artei de dinaintea erei tehnologice. A rezultat că termenul „tradiție“ a apărut de 43 de ori, hârtie (40), natură (37), emoție (35), pictură (16), sculptură (7), desen (2), clasic (2), frumos (2). Nici o mențiune a cuvântului suflet, nici una a cuvântului adevăr. Toate acestea ne fac martorii unei transformări pentru care nu suntem pregătiți, nici în interiorul domeniului profesional al artei, nici ca public. Către ce fel de techné ne îndreptăm atunci în facerea și des-facerea artei prezentului?
Forța motrice din spatele acestei noi științe a artei prezentului este căutarea „creșterii cele mai mari posibile a plăcerii“, spune Jean-Louis Poitevin în prezentarea sa despre funcțiile distopice ale muzeului, o prezentare captivantă, singura din sesiunile de la Iași care a venit și cu soluții și vești bune. Devenim imersați într-o nouă cultură al cărei creator este acest agent necunoscut ultra-capabil, atoatecunoscător și (încă) supus omului. Este evident că cea mai mare pierdere a secolului XXI este cea a vieții afective, spune criticul francez, iar asta se reflectă și în practicile artistice, dar vestea bună este că fix aici vine și soluția. Nu rezista, inventează! Nu ceda sterilității interacțiunii, ci cultivă afectivitatea!
În clădirea Băii Turcești, alături de sala în care s-a desfășurat congresul AICA, o expoziție minimalistă expune o lucrare video realizată integral prin intermediul inteligenței artificiale (Uninvited ascension, curatoriată de Adrian Bojenoiu, a artiștilor Nye Thompson, Ubermorgen și Sillyconductor). Nu pot să nu observ prețiozitatea instalării unor ecrane impecabile pe suportul, la fel de impecabil, din lemn, asemeni unui triptic al altarelor Renașterii, un model de altar contemporan în fața căruia fie te poți înclina, fie sta drept. Dar te emoționezi în fața lui? Te simți copleșit? Te extaziezi? Sau mai degrabă te sperii și cazi în platitudinea unei dezvrăjiri?
Căutând un nou sens al artei
Spre seară grupul intelectualilor s-a permutat din mediul discursiv în rolul turiștilor culturali, vizitând Palatul Culturii, galeriile Artep, Borderline și tranzit. Și-au petrecut timpul văzând un muzeu de etnografie, o expoziție despre violența domestică, una de stenciluri pe hârtie și una despre observarea cerului, migrație și spațiul cosmic. Dacă în marile muzee lucrările de artă folosesc deja ancore tehnologice sofisticate și operează la nivelul interacțiunii dintre mașinărie și public, la Iași criticii de artă au găsit forme ale unei arte încă așezate în conținuturi și moduri de expunere clasice (pe care vom fi nevoiți să le numim „ne-digitale“).
Unul dintre criticii mai în vârstă mă întreabă plin de speranță dacă știu unde poate găsi vederi cu orașul Iași, pentru că la poștă aveau o gamă mult prea limitată. Asta nu poate decât să răspundă ultimului diapozitiv al lui Poitevin, care ne propune speranța rezistenței la supra-tehnologizare prin folosirea sensibilității, punerea pe pauză a eticii intensității, abandonarea elementelor hiper-tehnologizate și deschiderea către emoție.
Congresul AICA de anul acesta a propus, deși într-o cheie melancolică și pe alocuri plictisitoare, întrebări esențiale despre sensul artei astăzi, dar soluția clară pe care o propune este aceea de a nu rezista schimbării, ci de a cultiva sensibilitatea umană în fața mașinăriilor, deschizând drumul spre începutul unui alt tip de creație și nelăsând-o să se alieneze.
Și pentru că tot muzica este cea care ne scoate din gândurile obscure, vă las să fredonați un refren al trupei R.E.M., din secolul trecut, care sună cam așa: It’s the end of the world as we know it (and I feel fine).
Galerie foto
