„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Alte Muzici și faze de Ovidiu Verdeș, în curs de apariție în colecția Fiction Ltd. a Editurii Polirom.
— FRAGMENT —
În sfârșit! Am terminat de aranjat sculele, am scos discu’ din chiloți, l-am pus pe platan, și ăsta era idealu’ meu în viață: să fiu singur acasă, să nu mă bată nimeni la cap, în cameră să fie soare, mișto, și să am câte-un album nou de ascultat și de-nregistrat. Mie, dacă îmi dădeai câte-un disc mișto o dată pe săptămână, stăteam cuminte în camera mea și nu te mai deranjam, fiindcă uitam de tot și de toate, neică!
Gata! Am coborât brațu’ pick-upului, am dat drumu’ la-nregistrare și – oau! Se-auzea absolut impecabil, nene; diseară, dacă-mi aducea Bodi amplificatoru’ ăla și boxele – pfaaai de capu’ meu; cred că-i spărgeam pe toți!
Riffu’ de pe Satisfaction era bestial; cred că ăsta era, de fapt, primu’ riff de hard rock din istorie, nu ăla din Whole Lotta Love, chit că eram io-n limbă după Zeppelin! Adică – simplu și eficient, fratele meu; câteva note acolo, da’ distorsionate mișto, c-un fuzz supărat, și ce note! Richards ăsta nu era el mare chitarist de felu’ lui, ca tehnică erau alții mai tari, da’ le simțea, nene; gagiu’ avea rocku’-n sînge, că, fii atent, aici chitara dădea, de fapt, ritmu’; bateria marca doar un fel de contrapunct.
…Aha! Înseamnă că era o variantă live, domn’e, mai rapidă, nu aia originală, din anii ’60, ceea ce, din punctu’ meu de vedere, era foarte bine, fiindcă soundu’ lor din anii ’60 nu prea-mi plăcea; era puțin spart, așa, și bateria suna sec, mai mult a baterie de jazz, fiindcă la vremea respectivă vroiau să sune altfel decât Beatles, mai supărat, da’ n-aveau sculele de azi, normal, și deh!
…Ai-chen-ghet-nău-se-tis-fec-șăn… ăsta fusese primu’ lor mare hit, prin ’65, dacă nu mă-nșel, că băieții cântau de prin ’62 sau ’63, adică… – ce fază! De când mă născusem io, neică! Deci, dacă-ncepuseră să cânte pe la douăj de ani, înseamnă că-n prezent aveau cam treișcinci, da’ m-am uitat pe copertă, și – ăștia arătau oameni de treișcinci, nene?! Numa’ Charlie Watts, bateristu’, arăta, într-adevăr, cam la patruzeci; avea o meclă de funcționar d’-acela cuminte, cu mânecuțe, da’ tipu’ era mai mare cu câțiva ani ca restu’ băieților, și ia uite-l aici pă nea Jagger, ce mușchi avea pă el, ce vene umflate la gât și ce corp de puștan! Păi, aș fi vrut io s-arăt așa, tăticu’!
…Ce gură, fratele meu! Gagiu’ răcnea-n microfon, cu ochii-nchiși, și avea gura cât juma’ din față; îți venea să-ți bagi capu’-n ea, cum își bagă dresorii ăia de la circ capu’-n gura leului. Adică, dacă erai gagică și te săruta Mick Jagger, vreau să-ți spun că, nu știu, probabil nu mai era nevoie să ți-o tragă și prin alte părți ale corpului, că mai avea și limba de-un metru jumătate, ca un cameleon, și – FLUPPP!
…Mda, cred că din gură scotea vocea aia mișto, da’ textu’ nu prea se-nțelegea și mi-era lene să mă uit pe coperta interioară – gagiu’ era șucărit că-i spune un tip la radio ce cămăși albe are nu-ș’ cine și chestii, că nu fumează aceleași țigări ca mine, și ce să-ți spun, de-aia nu era el niciodată sa-tis-fă-cut, cu milioanele lui, deși tot încerca, tot încerca, bietu’ de el, da’ – nexam! – el se străduia din răsputeri, nu precupețea nici un efort, și viața lui era de tot căcatu’.
M-am gândit puțin cum naiba puteai să traduci refrenu’-n românește și era imposibil, neică! „Nu pot să obțin nici o satisfacție“ suna ca la balamuc; „Nu sunt niciodată satisfăcut“ era așa, ca un îndemn la depășirea planului cincinal; „N-am nici o satisfacție-n viață“ era ceva mai bine, da’ nu asta vroia el să spună; „Viața nu-mi oferă nici o satisfacție“, asta era, de fapt, ideea, da’ atunci mai bine „Nimic nu mă satisface“, „Sunt veșnic nesatisfăcut“, tâmpenii; „Nu pot s-ajung niciodată la satisfacție“ suna ca imnu’ nimfomanelor, și așa mai departe.
Am căutat sinonime pentru „satisfacție“, da’ nici unu’ nu se potrivea. „Nu pot să fac rost de nici o bucurie“, „N-am nici un chef de nimic“, „Nu sunt niciodată fericit“, „Nimic nu-mi place pe lumea asta“, deoarece „Nimic nu mă mișcă“, „Totul îmi pute“, „Totul e absurd“, „Viața n-are sens“, „Sunt veșnic ofticat“, „Sunt foarte șucărit“, și, în concluzie, „Îmi bag pula-n ea de viață“.
…Da, neică, da’ muzica era de nota zece și ăsta era avantaju’ rockului – n-aveai nevoie de cuvinte. Serios, de-aia nu ascultam io muzică românească, fiindcă putea să fie oricât de mișto, când auzeai cuvintele – adios! Io nu știam textu’ de la nici o melodie pe dinafară; numai refrene, așa, sau titluri, sau versuri, sau câte două-trei cuvinte, da’ nici nu-mi trebuia mai mult, că… i-auzi ce mișto lungea Jagger silabele când zicea „Ai chieeen ghieeet nă-ău“ și ce baban cădea accentu’ pe „NĂU“! Adică, meserie, pupa-ți-aș; băiatu’ n-avea cine știe ce voce, să ridice nu știu câte octave, ca Gillan, sau să zbiere-ncontinuu ca ăla de la AC/DC, da’ știa să frazeze, domn’e; în prima parte urca așa, parșiv, insinuant, puțin în falset, ca o gagică-n călduri, până zicea cât a-ncercat să nu-ș’ ce satisfacție, după care, la refren, cobora o octavă, și se răstea așa, ca un adevărat mascul.
Satisfaction s-a terminat, așa c-am pus înregistrarea pe pauză, fiindcă Tumbling Dice n-o știam și vroiam s-o ascult mai întâi, să văd dacă-mi place, fiindcă titlu’ nu prea-mi inspira încredere; suna a „Dai cu zaru’/ Șase-șase!“, și sper că nu era o melodie despre jocul de barbut.
Am ascultat puțin și-nceputu’ parcă nu era cine știe ce, era o piesă mai lentă, da’ ceva mai încolo, când intră Jagger, pe fundal intrau și niște backing vocals negrese, ritmu’ se-așeza așa, bătrânește, cu două chitări în dialog, și – pfaaai de capu’ meu!
Am ridicat acu’, l-am coborât la loc, pe interval, am apăsat iar pe pauză, după care m-am sculat și vreau să-ți spun c-am început să dansez singur, de nebun, prin cameră! Nu era rock, da’ nici blues nu poți să zici că era; era un blues ceva mai rapid, cu accente country, da’ era exact ritmu’ care-mi plăcea mie, că ia uite, fii atent ce făceam cu picioarele…!
Deci, nene, asta vroiam io să spun: cele mai mișto piese de dans sunt alea-n care există două-trei ritmuri suprapuse și bătaia finală e puțin întârziată – DÎȘȘ! De-aia nu-mi place mie disco, fiindcă, nu zic, nu toate piesele-s proaste, câteodată mai sunt și găselnițe ca Stayin’ Alive, Ma Baker sau Funky Town, da’-n majoritatea cazurilor ai un singur ritm, o cadență de-aia mecanică, și pur și simplu te plictisești, fiindcă nu simți că dansezi; parcă-ți faci gimnastica de-nviorare. E, pe piese ca asta-n schimb, sigur, nu-i ușor să te miști, că nu poa’ să te-nvețe nimeni pași sau chestii; tre’ să ai tu ceva-n tine, da’, dacă ai chestia aia-n mațe și nu ești total anchilozat, pur și simplu te scoală de pe scaun, neică! Adică io la Congresu’ al Nouălea al Partidului, în timp ce vorbește la nesfârșit tovarășu’, piese de-astea aș pune-n difuzoare, să vezi cum se scoală rând pe rând delegații și – Aaah! Aaah! – nu-ș’ ce pe-acolo…
CARTEA
„Cu acest roman publicat postum, ne aflăm în fața unui caz probabil unic în istoria literaturii. Iată de ce. În 2000, un profesor de teorie literară debuta în ficțiune cu un roman cu adolescenți, plasat în comunism, mai aproape de cultura pop americană decât de tradiția romanului românesc. Muzici și faze și-a câștigat relativ repede statutul de carte cult, iar eu l-am considerat fără ezitare cel mai bun roman de debut de la Revoluție încoace. Moartea prematură a lui Ovidiu Verdeș (1963-2022) părea că-i pecetluiește cariera de prozator minune, autor al unei singure cărți, doar că manuscrisul celui de-al doilea roman se dovedește a fi la fel de uluitor: nu este o continuare, nici o întoarcere în trecut, ci – cu un termen inventat de mine chiar cu această ocazie – un infraquel, adică un roman geamăn, leit și totodată complementar. Căci, dacă în Muzici și faze urmăream aventurile adolescentului Tinuț, ale prietenilor și tovarășilor săi, aflați în ultima săptămână de școală din clasa a IX-a, în 1978, Alte Muzici și faze ne oferă alte momente, scene și dialoguri din aceeași săptămână, cu aceleași personaje, dar și cu altele noi. Avem acum Fața B a romanului muzical al lui Tinuț, superbul adolescent meloman aflat înaintea verii primei lui iubiri. Care, astfel, nu se va sfârși niciodată.“ (Marius Chivu)
„Pe cititorul acestui roman l-aș ruga, fără infatuată solemnitate, să se apropie cu discreție de lumea lui Ovidiu Verdeș. Va descoperi un fragil însingurat, claustrat în interiorul propriei sale minți, care se deschide, în acest moment unic, într-o impresionantă transparență. E un tip de scriere ce nu a fost programat să fie publicat – un denunț testamentar, creat într-o nelimitată generozitate, care pare că spune, vorba cântecului (știu, e Beatles, nu Rolling Stones, dar Ovidiu cu siguranță m-ar ierta): In my life, I’ve loved them all.“ (Octavian Plăiașu-Cozan)
AUTORUL
Ovidiu Verdeș (1963-2022) a fost profesor universitar de teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat volumele Metafora – un concept deschis (2004), Metaforă și metafizică. Heidegger, Nietzsche, Blaga, Derrida (2005; Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată din România), Teorie literară contemporană. Teme, autori, abordări (2008). A fost membru al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin. A debutat cu grupaje de poezie în „Luceafărul“ (1990) și „Contrapunct“ (1991) și a publicat studii și articole în volume colective și în reviste ca „Euresis“, „Cuvântul“, „Dilema“, „Observator cultural“, „România literară“, „Viața Românească“, „Vatra“. Romanul Muzici și faze, apărut în 2000 la Editura Univers (reeditat în 2003 la Editura Aula, apoi în 2016 și 2023 la Editura Polirom), a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A fost bursier al New Europe College (în 1995) și al Fundației A. Mellon (în 2008 și 2012). Volumul Luntre și punte, apărut postum, în 2023, conține poeme scrise în tinerețe (între 1988 și 1990).
Galerie foto
