Istoria ne oferă multe surprize dintotdeauna. De la arhive la mărturii directe și până la arheologie, trecutul ni se dezvăluie mereu altfel. Lucrul acesta funcționează și la nivel cultural, o școală a mentalităților ce a debutat după cel de-al Doilea Război Mondial. Iar descifrarea lui poate duce pe drumuri neobișnuite – spre exemplu, cum a făcut Roger Darnton în anii ’70 și ’80, cu studii care s-au strâns într-un volum cu intrigantul nume Marele masacru al pisicii (apărut acum vreun sfert de secol la Polirom). Forma aceasta de istorie a mentalităților nu încearcă să arate numai ce gândeau oamenii, ci și cum gândeau – cum percepeau ei lumea, investindu-i semnificație și sentimente. Ne spune despre orașul ca text, despre construirea sensibilităților sau despre semnificația basmelor cu zâne. Ori despre cum în Scufița roșie este vorba despre canibalism și viol.
Dar, evident, edulcorarea acestor părți în varianta Fraților Grimm nu lasă să se vadă multistratificarea basmului inițial. Și se știe că au procedat similar cu multe dintre poveștile culese. La fel au procedat și cu micuțul Hans și micuța Greta. Iar în anii ’60 a apărut un volum când un scriitor german a susținut că a descoperit incredibila și tragica poveste din spatele poveștii. (Anii 1960, nu 1860, ca să fie clar – Hansel și Gretel a fost publicată de Frații Grimm în 1812.)
În 1963 apare cartea despre care spuneam: Die Wahrheit über Hänsel und Gretel (Adevărul despre Hansel și Gretel). Conform ei, cei doi erau adulți, soră și frate, brutari care trăiau în Germania în mijlocul secolului al XVII-lea. Iar realitatea este că au ucis vrăjitoarea, în fapt un cofetăreasă plină de ingeniozitate, pentru a-i fura rețeta de lebkuchen, o turtă dulce de prin zona orașului Nürnberg. Descoperirea acestei adevărate bombe îi aparține unui german cu mai multă imaginație decât scrupule.
Căci Hans Traxler (foto), autorul, când pornește în această simulare a realității, o face cu seriozitate academică și vine și cu dovezi.
Adevărul despre Hansel și Gretel a făcut vâlvă. Mass-media a preluat povestea și a transformat-o în știre națională. „Cartea săptămânii? Nu, este cartea anului și poate a secolului!“ a proclamat tabloidul german de vest „Abendzeitung“ în noiembrie 1963. „Berliner Zeitung“ deschide cu titlul Hansel și Gretel – un cuplu de criminali?“ și s-a întrebat dacă aceasta putea fi „o cauză penală din prima eră capitalistă“ (da, evident că era din sovietizata Germanie de est).
Știrile s-au răspândit ca un foc de paie nu doar în Germania, ci și în străinătate. Editorii străini, simțind în aer boarea profitului, au început să negocieze pentru drepturile de traducere. Grupuri de școlari, unele din Danemarca vecină, au călătorit în pădurile Spessart din landurile Bavaria și Hessa pentru a vedea fundațiile recent descoperite ale casei vrăjitoarei.
Pentru că da, ca să aducă mai multă veridicitate poveștii sale, Traxler aduce în scenă un profesor şi arheolog amator, pe nume Georg Ossegg, un fel de Indiana Jones când vine vorba de turtă dulce, care și-a petrecut viața căutând casa vrăjitoarei. Ossegg ar fi fost profesor și arheolog amator. La fel ca Heinrich Schliemann, care căuta orașul Troia pentru a dovedi adevărul Iliadei, Ossegg era obsedat să găsească casa vrăjitoarei din Hansel și Gretel. În ianuarie 1945, Traxler a scris, Ossegg a plecat cu elevii săi din calea războiului, ajungând până în satul Steinau an der Straße din landul Hessa, unde a întâlnit un localnic care i-a vorbit despre pădurile Spessart din apropiere ca Hexenwald (i.e. pădurea vrăjitoarelor).
În 1962, Ossegg s-a mutat din nou în pădurile Spessart, hotărât să citească basmul ca pe un raport faptic, ca document. A căutat poiana din basm, cu o metodă cât mai simplă: umplând buzunarele unui băiat de 8 ani cu pietricele și făcându-l să meargă în pădure, lăsând după el urme. Nici o poiană. Ossegg a repetat experimentul el însuși și s-a trezit într-o poiană. Pe baza acestui rezultat, Ossegg a conchis că Hansel și Gretel nu erau copii, ci adulți. Hans și Greta. După două luni de căutări, a găsit ruinele casei vrăjitoarei și fundațiile a patru cuptoare de copt. În interiorul unuia a descoperit un schelet feminin parțial ars. Prin urmare, rămășițele vrăjitoarei au dovedit că Hansel și Gretel au ucis-o întâi și apoi au încercat să-i ardă stârvul. Ossegg a făcut apoi o analiză lingvistică a dialogului vrăjitoarei și a descoperit că dialectul ei era tipic pentru Wernigerode, un oraș din statul Saxonia-Anhalt. A cercetat arhivele locale și a găsit așa-numitul Manuscris Wernigerode, un volum legat în pergament care descria procesul din 1647 al unei Katharina Schraderin, „vrăjitoarea brutăreasă“. Cea care avea rețeta de lebkuchen pe care Traxel o și publică de altfel în volumul său (în fapt, rețeta Dr. Oetker), alături de numeroase poze, inclusiv cu instrumente de gătit arse (erau de fapt ale fiicei sale, sigur a trebuit să îi ia altele), cu oase arse și, in toto, cu o imaginație debordantă – ce au făcut ca chiar și experții să înghită fără să mestece toată afacerea turtei dulci.
Hans Traxler, scriitor german de cărți pentru copii și caricaturist, cunoscut pentru umorul său sarcastic, nu s-a oprit însă aici. A descris în detaliu cum Hansel și Gretel au urmărit-o pe vrăjitoare până în inima întunecată a codrului, cum au dat buzna în coliba ei de lemn și cum i-au dat foc, arzând-o pe babornița aia.
În 1963, Traxler citea cartea lui C.W. Ceram, Gods, Graves, and Scholars: The Story of Archaeology, un volum care a reușit să stârnească multă pasiune pentru arheologie într-o societate postbelică ce avea nevoie de altceva, nu de trecutul recent, cu atât mai mult în ce mai rămăsese din Germania. Mai aveai nevoie și de a idealiza ceva. Cu atât mai mult cu cât Traxler, după ce a scris prima variantă, s-a dus la Kassel, unde este Muzeul Fraților Grimm și unde directorul muzeului, dr. Ludwig Denecke, tot îi aducea literatură istorică, total habarnist față de intențiile sale. Sau despre efortul pe care l-a depus Hans Traxler pentru a face Manuscrisul Wernigerode. Sau despre cum a mințit râzând când scria despre „echipamentul pentru datarea radiocarbon“ pentru turta dulce – în fapt, o tavă pentru lasagna, un cablu TV, câteva borcane cu condimente și un microscop.
Și când te gândești că totul a pornit de la faptul că în 1963 se făcea un veac de la moartea lui Jacob Grimm… Dar, la urma urmei, ce e mai frumos decât o poveste bună? Iar ce poveste mai bună decât una care ne arată că realitatea poate fi uneori mai ciudată decât ficțiunea? Și știm și vedem că oamenii iubesc poveștile.
Totuși, morala acestei povești este foarte simplă: niciodată să nu aveți încredere în arheologii amatori. Niciodată.
Galerie foto
