De-a lungul timpului am fost la mai multe expoziții organizate de filiala din Veneția a Fondazione Prada, așa că pot spune că sunt familiarizat cu clădirea. O firmă ciudată, pe care scria Queen of Pawn (Regina Amanetului) și anunțurile „Liquidazione Totale. Fuori Tutto. Fuori Tutto“ m-au descumpănit pe moment. Am pășit totuși înăuntru și am descoperit că inclusiv oficiul de unde-ți luai biletele fusese transformat într-o tejghea cu obiecte ce aminteau de anii ’60-’70.
În 1975, Ca’ Corner della Regina a devenit sediul Arhivelor Istorice ale Bienalei de la Veneția, iar în 2001 a fost cumpărată de Fondazione Prada pentru 40 de milioane de euro. În 1993, casa de modă Prada a înființat fondul de promovare a artei Prada Milano Arte, cu scopul de a realiza un dialog între artă, arhitectură și modă. Doi ani mai târziu, fondul a fost redenumit Fondazione Prada. Clădirea din Veneția reprezintă primul centru de artă al fundației, care între timp a mai deschis un muzeu și un observator la Milano.
Ce este Monte di Pietà
Caterina Corner, care avea să ajungă regina Ciprului, s-a născut în 1454 într-un palazzo gotic, pe ale cărui ruine negustorii venețieni din familia Corner au construit, între 1724 și 1728, clădirea unde-și are acum sediul Fondazione Prada. Istoria ei consemnează și că papa Pius al VII-lea a devenit la un moment dat proprietar pentru a o atribui Congregației caritabile Padris Cavanis. Legătura cu numele expoziției artistului elvețiano-islandez stă în faptul că, vreme mai bine de un secol, în perioada 1834-1969, acolo a activat Monte di Pietà a Veneției.
Instituțiile de tip Monte di Pietà au fost înființate în secolul al XV-lea de Biserica Catolică, ca o alternativă la cămătari, oferind credincioșilor împrumuturi la costuri mai accesibile. Nacional Monte de Piedad, de exemplu, este și astăzi operațională în centrul Mexico City. Erau, practic, mai mult amanet decât bancă: credincioșii aduceau obiecte drept garanție, care erau preluate de doi asistenți (scrivani), pentru care primeau ca împrumut maximum două treimi din valoarea atribuită de către evaluatori. Conducătorul instituției, denumit massaro, făcea apoi trei copii ale unei chitanțe numerotate care identifica numele proprietarului, starea și valoarea obiectului, suma împrumutului și data. La scadență trebuia plătită suma respectivă plus o dobândă. Capitalul oferit sub formă de împrumut persoanelor sărace care aveau nevoie de el (monte) provenea de la diverși donatori, care nu se mai așteptau să-l primească înapoi.
Pentru expoziția de față, artistul elvețiano-islandez Christoph Büchel a transformat toate cele trei etaje ale clădirii într-un imens amanet, folosindu-se de planurile originale din perioada când aceasta activa ca Monte di Pietà. Rezultatul e pur și simplu copleșitor, imersiv, o instalație totală care te face să te simți ca și cum ai păși pe platourile de filmare ale unui studio interesat de diverse subiecte și perioade istorice.
O instalație totală
Intri pe lângă tot felul de obiecte aruncate pe podea sau sprijinite de pereți, inclusiv portiere ale unor mașini care au aparținut Gărzii Financiare, o combină frigorifică și câteva biciclete. O altă cameră, de al cărei tavan e agățat un scaun cu rotile, servește drept capelă. Materiale de construcție, diverse unelte, un cântar vechi pentru mărfuri grele, încadrat de două proiectile de tun. O bancă de alimente aproape goală, aflată într-o stare deplorabilă.
Urc câteva scări și dau de un fel de studio luminat de reflectoare, apoi intru într-o cameră plină de monitoare, în care se minează criptomonede. Pe un ecran curg imagini din Ucraina și Gaza, iar frigiderul e plin de Red Bull. Moneda minată este denumită Schei (termen care în dialectul venețian înseamnă bani), fiind promovată inclusiv printr-un card și are rolul de a redistribui profiturile obținute din vânzarea acestui token către cetățenii născuți în Veneția (apropo de misiunea inițială a instituției).
O altă zonă include o masă lungă, care amintește de cea din Cina cea de Taină. Urcând pe o scară, pătrund în cămăruța unui gardian care pare că și-a uitat radioul pornit. Dintr-un colț, observ o bară de metal și mă transpune în separeul unei dansatoare de striptease. În altă cameră, un sistem de supraveghere vechi, cu casete video și minimonitoare individuale Sony cu tub catodic, îmi lasă impresia că am ajuns pe platoul unui film cu detectivul Columbo. Alături, versiunile contemporane afișează pe ecranele led imagini de la granița Israelului cu Libanul. Centrul etajului e ocupat de diverse alte tejghele și vitrine, unde găsești o gamă variată de arme mai noi sau mai vechi. Sănii, schiuri de lemn, instrumente muzicale, haine second-hand, birouri de back-office amenajate în stilul anilor 2000, dar și o arhivă cu registre din anii 1700. Am întrebat custodele dacă documentele sunt originale și mi-a confirmat că fuseseră aduse de la Napoli.
La ultimul etaj, o zonă dedicată lucrărilor de artă găzduiește în mijloc calculatoare conectate la site-uri unde pot fi consultate și extrase articole din ziarele vremii. Acestea fac referire la o imensă colecție de artă strânsă (și pierdută, apoi) de marchizul Campana, fost proprietar al unei celebre Monte di Pietà din Roma. Interesat de artă, acesta a acceptat ca obiectele amanetate să includă sculpturi, picturi, monede, bijuterii vechi ș.a. Doar că dorința de a-și mări colecția a învins gestionarea cumpătată, așa că după o vreme Campana a intrat în faliment, cu o datorie de peste un milion de scuzi. Condamnat la 20 de ani de închisoare, a fost iertat în schimbul exilului, oferind colecția sa statului.
Christoph Büchel, un provocator
Aș putea da zeci de astfel de exemple, deoarece instalația lui Büchel, deși pare o adunătură de obiecte, este extrem de atent construită. Pe lângă cele care ilustrează diverse epoci, unele create special pentru acest proiect, sunt intercalate numeroase lucrări de artă, multe extrem de valoroase. Nu există nici o etichetă la vedere, dar poți consulta catalogul expoziției, unde se găsește lista completă. Printre ele Andy Warhol, Piero Manzoni, Yves Klein, videouri ale unor artiști conceptuali (inclusiv unul în care trupa experimentală KLF dădea foc la un milion de lire sterline în 1994) și alte lucrări împrumutate din diverse muzee.
Prin aceste gesturi, Büchel chestionează subtil „valoarea“ artei, la fel cum conceptualiștii au ridicat obiectele de la statutul de mărfuri la cel de obiecte de artă. Și să nu uit de lucrarea The Diamond Maker, 2020- care constă în diamante artificiale, obținute în laborator inclusiv din distrugerea simbolică a unor lucrări timpurii, actuale și viitoare ale lui Christoph Büchel.
În 2007, artistul a fost dat în judecată de un muzeu deoarece n-a mai fost de acord să termine o expoziție pentru care ceruse fonduri prea mari. În 2015, a transformat o biserică creștină din secolul X în prima moschee din Veneția. După protestele extremei drepte, experimentul a fost stopat după doar două săptămâni. Iar în 2019 a expus epava unei nave care s-a scufundat cu sute de migranți la bord, după ce un an mai devreme a afirmat că prototipurile de garduri de oțel dorite de Donald Trump la granița cu Mexicul ar trebui declarate lucrări de artă de tip land-art.
Monte di Pietà este probabil cel mai conformist proiect al artistului, o mega expoziție (nu vreau să mă gândesc cât a costat producția ei!) în care aș putea să petrec zile întregi fără să mă plictisesc, ca un copil într-un parc de distracții dedicat iubitorilor de artă.
Galerie foto
