Non, je ne regrette rien este un cântec care a schimbat la propriu viața compozitorului său, dar și viața celei care l-a interpretat, celebra Édith Piaf. Povestea unui succes muzical.
În Franța, lumea s-a întristat în această săptămână la dispariția, la vârsta de 95 de ani, a compozitorului Charles Dumont. Prolific autor de șlagăre de mare succes pentru multe vedete ale muzicii ușoare, Dumont este cunoscut mai ales ca autor al uneia dintre cele mai faimoase melodii, Non, je ne regrette rien, în interpretarea lui Édith Piaf. Este cântecul ce a avut urmări nesperate asupra a două cariere, una la început, alta spre asfințit.
Francezii au putut să asculte pentru prima oară faimoasa melodie nu într-o sală de spectacol, așa cum era obiceiul în epocă, ci la televizor, pe 2 decembrie 1960, în exclusivitate la o emisiune numită Cinq colonnes à la une. „O melodie interpretată de o Édith Piaf fragilă, micuță, în eterna ei rochie neagră, dar care, după prima strofă, se metamorfozează“, scrie publicația franceză.
„Când Michel Vaucaire (textierul) și Charles Dumont mi-au prezentat prima dată Non, je ne regrette rien, a fost ca un soi de revelație pentru mine, a fost ca și cum am simțit pe loc că trebuie să dau totul uitării și să o iau de la capăt, să mă reînnoiesc complet“, declara Piaf într-un interviu. Cu toate acestea, acceptul lui Piaf de a interpreta melodia nu era ceva sigur, dimpotrivă.
La vremea respectivă, Charles Dumont avea 31 de ani. Compusese cântecul în 1956 și, așa cum spunea în cartea Édith Piaf, opinions publiques (1995), melodia purta inițial titlul de Non, je ne trouverai rien. Inițial, melodia era destinată lui Rosalie Dubois, însă Dumont, sperând că Piaf ar putea fi interesată să o interpreteze, a modificat atât titlul, cât și versurile.
Dumont îi mai propusese lui Piaf compozițiile sale, dar artista refuzase. „Pe vremea aceea, aveam mari dificultăți financiare. Am scris cântecul plin de furie“, recunoștea Dumont în 2013. Cora Vaucaire, soția textierului, a fost cea care a insistat ca cei doi să îi prezinte melodia lui Piaf.
Au avut noroc. O întâlnire a fost stabilită pentru data de 20 octombrie 1960, dar secretara lui Piaf i-a sunat să îi anunțe că s-a anulat totul, cântăreața nu se simțea bine. Din fericire, cei doi au ratat mesajul și s-au prezentat, plini de emoții, la casa artistei de pe bulevardul Lannes. Din nou, noroc, din cameră, Piaf strigă secretarei: „Să intre, dacă tot au venit!“.
Ziaristul Jean Noli, în cartea Édith (1973), spune că Piaf era furioasă că secretara îi stabilise întâlnirea fără să o consulte, i-a lăsat să aștepte o oră și, în cele din urmă, i-a primit într-o manieră foarte nepoliticoasă și ostilă. I-a atenționat că va asculta doar un singur cântec. Dar când Dumont i-a interpretat Non, je ne regrette rien la pian, totul s-a schimbat ca prin farmec.
I-a pus să repete melodia de câteva ori. Piaf a fost teribil de încântată: „Este cântecul pe care îl așteptam! Va fi cel mai mare succes din cariera mea! Îl vreau pentru marea mea reîntoarcere la sala Olympia!“. Pe urmă, povestește Dumont, „când îi plăcea un cântec, îl punea tuturor prietenilor ei. Așa că am văzut defilând prin apartament toată lumea bună. Am început să cânt la ora cinci și am continuat până la două noaptea. Când, în sfârșit, m-am culcat, Piaf mi-a telefonat și mi-a cerut să mă întorc să îl mai cânt o dată“.
În 1960, Édith Piaf părăsise scena de mai bine de un an, doborâtă de problemele de sănătate și de dependență. Non, je ne regrette rien i-a permis să își facă marea întoarcere pe scenă și, printre altele, să salveze cu spectacolele ei și celebra sală de spectacole Olympia care se apropia de faliment. „A fost aplaudată în picioare 16 minute în șir. Nu se mai văzuse așa ceva la music-hall“, scria ziaristul Jacques Pessis. „Piaf avea simțul melodiei, a versurilor și a muzicii care atingeau publicul, fiindcă ea crescuse pe stradă. A înțeles imediat că în acest cântec este o idee, o melodie pe care numai ea o putea interpreta și, de aceea, a pus pur și simplu stăpânire pe melodie.“
Non, je ne regrette rien a stat în clasamentul epocii în Franța vreme de 48 de săptămâni și și-a menținut popularitatea vreme de decenii. După ce Piaf a realizat și o versiune în limba engleză, No Regrets, melodia a fost preluată de numeroși alți artiști celebri precum Shirley Bassey în 1965 (a ajuns pe locul 39 în topurile britanice), de Dalida, Mireille Mathieu, Patricia Kaas, La Toya Jackson, Bad Boys Blue și mulți alții. A fost folosită în numeroase filme (inclusiv producția biografică La vie en rose, în care Piaf e jucată de Marion Cotillard) și seriale TV și nenumărate reclame.
S-a spus că Piaf a dedicat Non, je ne regrette rien Legiunii Străine. În 1960 Franța era încă angajată în sângerosul război din Algeria. Dar Jacques Pessis rectifică această informație: „De fapt, Legiunea și-a apropriat acest cântec și l-a transformat într-un imn, fiindcă el exprima ceea ce simțeau soldații legionari, că nu regretă nimic din luptele la care participă“. Cei mai mari fani ai melodiei au fost legionarii din 1er REP, primul regiment de parașutiști, care au adoptat cântecul după ce au eșuat în sprijinul pe care l-au acordat puciului contra președintelui Charles de Gaulle, în 1961. După ce soldații regimentului au fost dispersați în alte unități, se spune că aceștia au părăsit cazarma cântând Non, je ne regrette rien, transformând astfel cântecul într-o parte a moștenirii Legiunii și e cântat chiar și în zilele noastre la parade.
Édith Piaf, „la môme“, a încetat din viață în 1963 și, până la final, a cântat această melodie. „Piaf n-a regretat niciodată nimic, nu a regretat că s-a întors pe scenă în 1960, chiar în momentul în care toată lumea era convinsă că marea artistă nici nu mai putea să coboare din pat. Grație acestor trei ani care au urmat revenirii ei, Piaf și-a prelungit viața, căci ea trăia numai pentru scenă“, spune Jacques Pessis.