Clara Usón este una dintre acele scriitoare care nu se apropie de teme comode, iar romanele ei explorează complexitățile unor personaje cel mai adesea prinse într-o dinamică complicată cu puterea. În limba română i-au apărut două romane, Fiica Estului și Asasinul timid, ambele la editura Polirom, traduse din spaniolă de Mariana Sipoș. Primul investighează, într-o proză alimentată de realitatea războiului din fosta Iugoslavie, motivele sinuciderii Anei Mladić, fiica generalului responsabil pentru genocidul din Bosnia împotriva populației musulmane. Al doilea, tot de o moarte se leagă, cea a Sandrei Mozarovski, o actriţă din epoca primelor filme erotice apărute după ce a dispărut cenzura franchistă. Acest fir narativ atrage însă o pistă autobiografică, o incursiune în propriul trecut, centrată mai ales pe relația cu mama și, pe tot parcursul, o meditație filosofică despre absurd și despre sensul vieții, jalonată cu comentarii la ideile lui Camus și Wittgenstein.
Clara Usón este una dintre cele mai valoroase prozatoare spaniole, distinsă cu premii de primă mărime – Premiul Sor Juana Inés de la Cruz, cel mai important premiu internaţional care se acordă pentru a promova literatura scrisă de femei, în limba spaniolă, în orice ţară a lumii, Premiul Ciudad de Barcelona, Premio per la Cultura Mediterranea sau prestigiosul Premio de la Crítica. Am avut ocazia să o întâlnesc anul acesta la FILIT și să am cu ea un dialog alert, pasionant, animat de energia ei inchizitorială și de necesitatea de a vorbi despre abuzurile celor care dețin puterea. E o prezență febrilă, extrem de tonică și deschisă, iar dialogul nostru, chiar dacă a atins teme dure, a fost însoțit de râsul ei ironic, zgomotos, ca un comentariu sfidător la politicile celor care continuă să alimenteze și să justifice ciclul violențelor.
Mulțumesc FILIT pentru intermedierea acestui interviu și Ameliei Sandu Andrieș pentru interpretariatul din limba spaniolă.
Indiferent de subiectul tratat în ambele romane traduse în română – Fiica Estului și Asasinul timid – , mi s-a părut că ceea ce le unește este faptul că arată cât de nocivă e puterea. Cum v-ați descoperit această nevoie de a denunța nocivitatea puterii?
În primul, trebuie să vă mulțumesc pentru observație. Nu am fost conștientă de acest lucru, dar cred că este adevărat. Foarte bună întrebarea! Eu resping dogmele, toate mi se par insuportabile: acele mari idei în numele cărora persoanele care au putere dispun de viețile celorlalți ca și cum ar fi vorba de niște piese pe o tablă de șah. Nu cred că se poate schimba lumea cu un roman, dar pentru mine este o ușurare să arăt ce se petrece în jur.
Înțeleg că Fiica Estului, roman foarte cunoscut al dumneavoastră, a ajuns la a șaptea ediție în Spania. Ce credeți că a făcut ca acest roman cu o tematică grea, un roman despre război și criminali de război, să fie atât de căutat, de citit, și de apreciat?
Au fost chiar mai multe ediții, dar să ținem cont că e un roman care a ieșit pe piață acum mai bine de zece ani. Am mai publicat trei romane după acesta. Pentru mine a fost o surpriză. A avut succes în Spania, în Italia a avut și mai mare succes și văd că și în România are. Aici însă e de înțeles, fiindcă vorbim de o țară vecină cu Serbia. Spania e mai departe, dar cred că aceste tulburări interioare ne afectează în același fel oriunde, problemele de conștiință sunt aceleași. Ambiția mea este ca lucrurile pe care le povestesc să treacă dincolo de particularitățile unei zone și să ajungă la inimile oamenilor, oriunde s-ar afla.
Referitor la documentarea pentru acest roman, care au fost acele surse sau informații fără de care cartea ar fi fost mai săracă?
E complicat de răspuns, pentru că au fost foarte multe surse. Am citit mai mult de 300 de cărți despre acest subiect. Am petrecut multe ore în fața televizorului căutând filme documentare și imagini în timp ce făceam cercetarea. Am plătit pe cineva să-mi traducă din sârbă două cărți despre perioada respectivă. Am parcurs multe articole, multe materiale video și am călătorit în zonă. Aveam un dulap plin cu materiale documentare și până la urmă le-am aruncat pe toate. A fost o cercetare masivă și practic, timp de trei ani, am trăit înăuntrul acestui roman, așa că nu aș putea numi o sursă și numai una. Și totuși, există o sursă care a declanșat scrierea acestui roman. A fost un articol pe care l-am citit în „Time“ acum mulți ani. În acest articol se povestea despre sinuciderea Anei Mladić și despre circumstanțele ei de familie: cine era tatăl ei, ce se întâmplase în perioada respectivă. Acesta este articolul declanșator, m-a impresionat atât de mult, încât am devenit obsedată de Ana Mladić. Am vrut să știu ce i se întâmplase. Și, după mai mulți ani, iată că am scris cartea. Dar acel articol din „Time“ a fost punctul de plecare.
Mă întrebam dacă, scriind această carte, ați încercat s-o scoateți pe Ana Mladić din umbra tatălui și să-i dați un soi de autonomie, independentă de povestea lui.
E clar că tatăl ei este personajul public important, dar pentru mine Ana era mai interesantă. Și datorită faptului că ea e femeie, cum sunt și eu. Și m-a interesat Ana dintr-un alt punct de vedere: dacă tatăl ei nu avea nici un dubiu referitor la cine era, Ana avea îndoieli. Chiar dacă aceste îndoieli au dus-o la moarte.
În Asasinul timid îl citați pe Wittgenstein cu deviza lui, „înțelege sau mori“. Și mă întrebam dacă v-ați gândit la acest lucru și când ați scris despre Ana.
În cazul Anei, ea înțelege și moare. Asta e ironia. Ea a îndrăznit să se confrunte cu înțelegerea. Fratele ei, Darko, de exemplu, nu și-a pus niciodată aceste întrebări, nu a avut nici o îndoială dacă tatăl lui era sau nu un erou. Darko a făcut ceea ce se întâmplă de obicei în aceste cazuri: a dat crezare faptului că zvonurile erau nefondate, pentru ca el să poată continua să-și iubească tatăl și să-l sprijine, ceea ce scoate și mai mult în evidență curajul Anei.
Am citit că fratele Anei, Darko Mladić ar fi avut obiecții la apariția romanului în limba italiană. Cum v-ați descurcat cu asta?
M-am deranjat puțin, pentru că mi-am dat seama că e ca în cazul lui Pirandello, personajele mele se revoltă! Am fost la un moment dat îngrijorată pentru că Darko a amenințat cu represiuni legale și cu procese și cred că, dacă editorul meu italian ar fi fost mai puțin curajos, cartea nu s-ar fi publicat în Italia. Dar el a fost și în cele din urmă nu s-a întâmplat nimic.
Ați fost și dumneavoastră curajoasă!
Când scriam, mi-am pus întrebarea și m-am gândit că, dacă domnul Mladić ar ști ce scriu eu, nu cred că ar fi deloc încântat, pentru că la vremea când scriam, Radko Mladić era criminalul de război cel mai urmărit din lume. Fugise din fața justiției. Uneori da, mă gândeam la asta.
Sunt curioasă ce locuri despre care scrieți ați vizitat? Ați fost în Moscova, în orașele din Serbia, din Croația, din Bosnia pe care le descrieți?
La Moscova nu am fost, dar m-am documentat. Însă în Serbia, Croația, Bosnia am fost, am văzut acele locuri. Am fost și am văzut mormântul Anei. Am fost la casa familiei Mladić, mama ei locuia încă acolo.
Am fost în Sarajevo și am avut o întâlnire foarte interesantă în Belgrad. Prin intermediul unei prietene am reușit să intru în contact cu mai mulți intelectuali din Serbia și din Bosnia și am avut întâlniri cu ei, ca să-mi povestească experiențele lor din timpul războiului. Am stat atunci de vorbă cu Dušan Belicović, ne-am întâlnit într-unul din acele baruri plutitoare de pe Dunăre. Nu i-am povestit ce investigam, dar mi-a povestit că Radko îl amenințase. Asta pentru că acest intelectual publicase în revista „Nin“ un articol în care un coleg militar al lui Radko îl critica pentru ceea ce făcuse în Sarajevo. Era pentru prima dată când în Serbia cineva îl critica pe Radko Mladić și cu atât mai mult, un coleg de-al lui, un militar.
A fost o agitație teribilă, iar după două săptămâni Ana s-a sinucis. Cei din jurul lui Radko Mladić au susținut că Ana s-a sinucis din cauza acelui articol calomniator la adresa tatălui. Acest Dušan era foarte îngrijorat, foarte preocupat. Și iată că la ani distanță vine o spanioloaică și îi spune: „Nu-ți face probleme, că nu asta a declanșat moartea Anei“. Eu știam totul. Citisem articolul respectiv, dar nu era nimic acolo care să-i fi putut provoca Anei acest gest. Așa că i-am explicat, i-am dat versiunea mea și l-am asigurat că acel articol scris de el nu avea nici o legătură cu moartea Anei. El în continuare credea că poate acel articol provocase moartea Anei și se simțea, probabil, vinovat. I-am dat atunci asigurări că nu, nu e vinovat.
În roman apare ficționalizat acest episod, în care se vorbește despre un articol critic la adresa lui Radko Mladić.
A fost ca și cum romanul meu se împrăștia în realitate. S-a întâmplat ca și cum acest Dušan și cu mine am fi fost personaje în acest roman.
Istoria ne-a arătat unde duc aceste idei naționaliste, criminale. Și totuși există lideri politici care le îmbrățișează și își bazează discursurile pe ele.
Se întâmplă lucrul ăsta mai mult ca niciodată și asta mă îngrijorează. În romanul meu, citatul din deschidere, aparținându-i lui Hegel, spune că istoria ne învață un singur lucru: faptul că nu învățăm nimic din ea. Dar cred că acest război din fosta Iugoslavie a inițiat un ciclu de naționalisme extremiste care au de-a face cu această epurare etnică. Vedem ce se întâmplă în Ucraina, vedem ce se întâmplă acum în Gaza. Și lucrurile astea se întâmplă atunci când dogmele privitoare la puritatea etnică duc la demonizarea altor populații. Vedem, de exemplu, că în Europa actuală, musulmanul e identificat ca fiind inamicul care amenință civilizația iudeo-creștină și e demonizat. Vedem ce se întâmplă cu partidul lui Orbán, ce se petrece în țara mea, ce se întâmplă în Franța, cu Le Pen, vedem ascensiunea partidelor de extremă dreaptă. Imaginea imigranților e demonizată, cu argumentul că nu sunt la fel ca noi.
Conceptul de epurare etnică vine din acea perioadă, a războiului din fosta Iugoslavie. Tot de acolo vine și teoria marii înlocuiri, ideea că musulmanii, care fac mai mulți copii, vor înlocui rasa albă. Asta spune și Trump în SUA: susține că imigranții ne vor lua locul și că se va termina cu rasa albă. Aceste idei nu sunt noi. Primul care le-a propagat a fost Hitler. Este foarte îngrijorător.
Tratați aceste crize în ceea ce scrieți acum? Doar două dintre cărțile dumneavoastră sunt traduse în română și cred că e important pentru cititorii din România să știe ce vă preocupă acum și despre ce scrieți.
Adevăratul este că sunt fidelă obsesiilor mele și ultimul roman pe care l-am publicat în Spania și care urmează să apară la Polirom, în România, vorbește din nou despre naționalisme, despre terorism și despre violențe.
Protagonista acestui roman este o persoană reală. În acest roman există și o poveste reală, dar și ficțiune, iar protagonista este o femeie tânără, foarte frumoasă. Dacă Ana Mladić și Sandra Mozarovski erau victime, ea e la polul opus: face victime. Este o teroristă din organizația ETA, foarte frumoasă, foarte frivolă, care la 23 de ani omorâse deja 23 de persoane.
Fiica Estului este un roman dens și foarte solicitant, în care, după cum spuneți, ați locuit trei ani. Cum ați trecut de el și cum ați reușit să scrieți o altă carte?
Mi-e foarte greu, pentru că sunt o persoană care are puține idei. Și asta e o problemă. Sunt scriitori care au ca un fel de seră de idei. Sunt norocoși: când termină un roman, se duc în sera de idei, scot o plăntuță și încep să lucreze cu ea. Eu, dimpotrivă, rămân și aștept să-mi pice o idee. Dintr-odată îmi pică ceva și, în cazul acesta, ca și în cazul cărților anterioare, au fost povești adevărate. Și acum mă aflu exact în acest proces, pentru că am de nevoie de timp între un roman și celălalt, tocmai pentru că nu am nici o idee. Așa că am făcut o decompresiune.
Chiar m-am întrebat cum ați rezistat să scrieți cartea asta.
A fost foarte intens. Foarte, foarte intens, pentru că la modul cel mai concret am trăit în acest roman. Când mă documentam, internetul nu era atât de la îndemână.
Nu era ușor să găsești totul pe internet. Vorbim de anii 2008, când am început eu să scriu cartea asta. Mi-a trebuit un an să-i caut Anei o voce. Și după un an și jumătate, răstimp în care fusesem să-i văd mormântul, dar încă nu îi puteam asocia nici una, m-am uitat la un program de televiziune sârbesc.
Nu înțelegeam nimic, știam însă că în acea emisiune urma să se vorbească despre Ana și, când am văzut imaginea pe care o descriu în primul capitol al cărții, a fost ca o revelație – momentul în care am reușit să-i dau chip acestei fete. Un alt moment de impact a fost când am avut ocazia să mă uit la o înregistrare video în care se vedea foarte clar asasinatul pus la cale de o grupare paramilitară. Am văzut cum, noaptea, bărbați și copii, cu mâinile legate și ochii acoperiți, erau dați jos din camion cu lovituri de picior, omorâți și lăsați acolo, în întuneric. Acela a fost încă un moment foarte răscolitor, pentru că în acea filmare cei care comiteau asasinatele erau absolut convinși că fac un act eroic. Și voiau să lase și mărturie, în mintea lor, pentru un act eroic. În acea noapte nu am putut să dorm.
Ascultându-vă, mi-e foarte greu să nu mă gândesc la imaginile care arată ce se întâmplă acum în Gaza și care circulă pe rețelele sociale.
Ceea ce se întâmplă acum în Gaza este o reluare a ceea ce s-a întâmplat atunci în Iugoslavia și are de-a face cu dezumanizarea și cu ideea că ceilalți nu sunt la fel ca noi. Această exterminare, această epurare etnică e televizată în direct și uneori ororile sunt filmate chiar de soldați, pentru că, pentru ei, ceea ce fac este un act eroic. Apar mărturii ale unor medici care vorbesc despre copii, copii de 12 ani împușcați în cap și în piept, iar pentru mine e foarte greu de înțeles cum o persoană, chiar dacă e soldat, poate să împuște un copil în cap și în piept în numele apărării țării sale. Și de aceea scriu.
Este și asta parte din ce face patriarhatul din bărbați și adesea și din femei.
Da, pentru că patria vine de la pater, are directă legătură cu patriarhatul. Ideea aceasta de a rezolva problemele prin recurs la violență e foarte masculină, ține foarte mult de bărbați, e adevărat. Și acum acești psihopați care sunt la putere, Putin, Orbán (bine, el nu a omorât), Netanyahu, toți sunt bărbați. Asta nu înseamnă că am fi niște sfinte, noi femeile, dar cred că e și o chestiune hormonală. Noi, femeile, putem să ne certăm, să ne păruim, dar mai rar ajungem să ucidem. Putem să ne facem rău una alteia, dar în alt mod. Testosteronul însă îi duce pe bărbați direct la violență fizică. Sigur că nu pe toți. Nu știu cum e aici, dar în țara mea se adună anual cam o sută de cazuri de violență domestică extremă: bărbatul, soț sau iubit, își omoară partenera. Sunt puține femei care își ucid soțul. Nu vreau să-i demonizez pe bărbați, dar asta ne arată statistica.
Ca și cum femicidul ar fi ceva normal, în ordinea lumii…
Dacă femeile ar fi ucis bărbați cu această frecvență, sunt convinsă că guvernele ar fi luat de mult măsuri pentru a limita fenomenul. Dar trebuie să ne amintim că în Europa, nu cu foarte mult timp în urmă, bărbatul care își ucidea femeia avea circumstanțe atenuante, pentru că se considera o crimă pasională. O ucidea pentru că o iubea și se presupunea că asta era o scuză. De acolo venim, din acest trecut.
Tratați această situație și în Asasinul timid, cu moartea Sandrei Mozarovski, despre care se presupune că ar fi fost, de fapt, asasinată pentru că ar fi fost amanta regelui Spaniei, Juan Carlos.
Da, este vorba despre moartea unei femei. Nu știu dacă din dragoste, pentru că nu cunoaștem conjunctura, dar avem de-a face cu o iubire fatidică, în cazul de față o iubire cu un bărbat foarte puternic și asta a avut consecințele pe care le-am descris. Această Sandra era și foarte frumoasă, iar frumusețea ei a dus-o la moarte.
Este așa o alăturare neobișnuită de personaje în Asasinul timid: o avem pe Sandra Mozarovski, pe Camus, pe Wittgenstein, pe mama dumneavoastră, pe dumneavoastră. Cum de i-ați adus pe toți la un loc?
De fiecare dată când scriu un roman, îmi fixez o provocare. Și, pentru că obsesiile mele sunt aceleași mereu, mă provoc pe mine însămi să tratez aceste idei în mod diferit. Poate pentru că vreau să ascund faptul că vorbesc întotdeauna despre aceleași lucruri, dar mi se părea amuzant să îi combin pe Wittgenstein cu Sandra, în aceeași carte, mai ales că nu au nimic de-a face unul cu celălalt. El era ultimul filosof pur din istorie, ea o actriță de filme la limita cu pornografia, așa că a fost provocator să-i pun în aceeași poveste. Dar ceea ce îi unește e condiția umană.
Galerie foto
