„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Zăpadă de John Banville, traducere din limba engleză de Ariadna Ponta, în curs de apariție în colecția Biblioteca Polirom, seria Actual.
— FRAGMENT —
— Dumneata trebuie să fii cumnatul, a spus bărbatul, oprindu-se în mijlocul holului, după care a adăugat jovial: Credeam că ți s-a interzis să vii aici.
Era un individ masiv, roșu la față, la vreo treizeci și ceva de ani, cu păr blond și ondulat și ochi închiși la culoare, izbitor de mari. Purta un costum de tweed din trei piese, de culoarea și textura terciului de ovăz, cu pantofi maro din piele întoarsă, iar la buzunarul de la piept avea o batistă roșie de mătase. Pe braț ducea un palton din păr de cămilă și în mână o pălărie maro de fetru. Tocmai intrase, dar Strafford a remarcat că are pantofii uscați, deci probabil purtase galoși.
Strafford, care ieșise din bucătărie, cu șervetul încă în mână, recunoscuse pe loc o altă tipologie pe care o știa bine de pe vremuri. Iată, în mărime naturală, modelul însuși al specialistului de țară – avocat? doctor? veterinar bine văzut? – relaxat, firesc, voit fermecător, mândru de reputația lui, dar și un pic depravat și, dincolo de toate astea, permanent în gardă ca o nevăstuică.
— Hafner mă cheamă, apropo, a spus bărbatul cel masiv. Doctorul Hafner. Mi se mai spune și Neamțu’, mai ales dac-ai stat de vorbă cu Lettie.
— Eu sunt inspectorul Strafford.
— Nu mai spuneți, a făcut Hafner, ridicând dintr-o sprânceană. Scuze, v-am confundat cu tipul celălalt.
Pentru moment, Strafford a lăsat deoparte întrebarea despre identitatea exactă a „tipului celuilalt“. Cumnat, așa spusese bărbatul, deci trebuie să fie fratele colonelului, sau poate al doamnei Osborne.
Sclipirea din ochii negri ai lui Hafner s-a accentuat. Nu dăduseră mâna.
— Și ce fel de inspector sunteți, dacă pot să întreb?
— Sunt polițist.
— Oho! Ce s-a-ntâmplat? S-a furat argintăria?
— A avut loc un incident, a răspuns Strafford, privind la geanta mare și neagră de la picioarele doctorului. Ați venit să consultați un pacient sau doar în vizită?
— Un pic din ambele. Ce fel de incident?
— Fatal.
— A murit cineva? Doamne sfinte, doar nu bătrânu’.
— Colonelul Osborne? Nu. Un preot, Lawless îl chema.
De data asta, ambele sprâncene ale lui Hefner s-au ridicat mai să-i ajungă în păr.
— Părintele Tom? Nu se poate!
— Ba da, mă tem.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Poate ar fi mai bine să vorbiți cu colonelul Osborne. Vreți să veniți cu mine?
— Isuse, a mormăit Hafner în barbă. Deci i-au făcut de petrecanie în sfârșit.
— Îi aveți în grijă pe toți membrii familiei? l-a întrebat Strafford pe doctor.
— Bănuiesc că da, deși nu mi-am pus niciodată problema așa, a răspuns Hafner și a scos un pachet de țigări Gold Flake și o brichetă Zippo. Vreți una?
— Nu, mulțumesc. Nu fumez, a spus Strafford.
— Înțelept.
Strafford a deschis ușa salonașului.
— Bun, a plecat, a zis.
— Cine?
— Lettice.
— Lettice? Vreți să spuneți Lettie? Ăsta e numele ei adevărat, Lettice? Habar n-aveam, a râs. Ce idee, să-ți botezi copilul Lettice.
— Da, așa a zis și ea.
Focul se stinsese și în cameră era simțitor mai răcoare decât fusese mai devreme. Strafford a răscolit jarul cu un vătrai și a mai pus doi bușteni. Un vârtej de fum i-a umplut nările, făcându-l să strănute.
— Deci ce i s-a-ntâmplat Flăcăului Tom? a întrebat Hafner. Părintelui Lawless, vreau să spun – cred c-ar trebui să-ncep să mă exprim mai cuviincios.
Strafford n-a răspuns direct. Stătea cu privirea ațintită la buștenii care fumegau și ochii i s-au umplut de lacrimi.
— M-a izbit ce-ați spus în hol.
— Ce-am spus? s-a interesat Hafner.
— „Deci i-au făcut de petrecanie în sfârșit“. Ce-ați vrut să spuneți?
— Nimic. Era o glumă, de prost-gust, recunosc, în împrejurările date.
— Trebuie să fi avut ceva în minte. Părintele Lawless nu era binevenit aici, în casă? Venea des, asta știu. Își ținea calul în grajdul de aici, uneori rămânea chiar peste noapte – a rămas și aseară, de fapt, din cauza ninsorii.
Hafner s-a apropiat și el de vatră și a rămas în picioare, cu ochii pironiți la buștenii care începuseră să ardă fără tragere de inimă, ai fi zis, fiindcă deocamdată nu se simțea nici un pic de căldură.
— O, era mereu binevenit, asta e sigur. Știți că protestanților le place să țină pe lângă casă un preot domesticit, a spus și s-a oprit, aruncând repede o privire piezișă spre Strafford. O, Doamne! Bănuiesc că sunteți unul dintre ei.
— Da, sunt protestant, dacă la asta vă referiți. Biserica Irlandei, adică.
— Iar am dat cu bâta-n baltă. Servește la ceva dacă-mi cer scuze?
— Nu e nevoie să vă cereți scuze. Nu mă deranjează, i-a răspuns Strafford și a împins ușor unul dintre bușteni cu bombeul. Ați spus că „se presupune“ că sunteți medicul familiei. Vreți să detaliați?
Hafner a scos un râs scurt, din gâtlej.
— Văd că omu’ trebuie să aibă grijă ce vorbește. Ce am vrut să zic e că în principal am grijă de doamna O.
— De ce? E bolnavă?
Hafner a tras cu nesaț din țigară.
— Nu, nu. E doar sensibilă, înțelegeți, extrem de încordată. Nervii…, a răspuns, dar n-a mai continuat.
— E mai tânără decât colonelul Osborne cu destul de mulți ani.
— Asta așa e, da.
Au tăcut amândoi. Subiectul mariajului soților Osborne și foarte probabilele sale complexități a rămas suspendat în aerul rece dintre ei, de neabordat pentru moment.
— Vorbiți-mi despre părintele Lawless, a zis Strafford.
— Vă vorbesc, dacă-mi spuneți ce-a pățit. L-a trântit nenorocitul ăla de cal? E o fiară turbată.
Unul dintre buștenii din foc a trosnit și a scuipat scântei.
— Pacienta dumneavoastră, doamna Osborne, l-a găsit de dimineață în bibliotecă.
— Inima? Era ceva de groază cu băutura și, ridicând țigara, și cu fumatul.
— Mai mult o… o hemoragie, am putea spune. Cadavrul a fost ridicat și e în drum spre Dublin, unde mâine la prima oră se va face autopsia.
Detectivul Jenkins plecase cu ambulanța, înghesuit pe bancheta din față cu șoferul și cu ajutorul acestuia, pentru că refuzase vehement să stea în spate cu cadavrul. Strafford convenise cu el ce să-i raporteze comisarului-șef Hackett când ajunge la Dublin și îi spusese să se întoarcă chiar a doua zi cu instrucțiunile șefului.
De drept, Hackett ar fi trebuit să vină el la Ballyglass, dar anunțase că n-are nici o intenție să facă așa ceva, folosind ca argument, dintre toate motivele neverosimile posibile, vremea urâtă. Strafford știa foarte bine că adevăratul motiv pentru care șeful lui cel de viclean voia să se țină deoparte era că hotărâse, foarte prudent, să nu se implice direct într-un caz scandalos și potențial exploziv.
Pe Strafford nu-l deranja să fie lăsat să se ocupe de caz fără amestecul altcuiva. Dimpotrivă, în sinea lui se bucura să conducă singur ancheta, cel puțin pentru moment.
— Era inevitabil să se-ajungă la ceva de genul ăsta, mai devreme sau mai târziu, a spus Hafner cu o voioșie tipică profesiei. Părintele Tom trăia la limită, în ciuda veșmintelor preoțești. Mereu era chemat în fața mai-marilor și i se ordona să-și facă ordine în viață. Mi se pare că până și arhiepiscopul a fost nevoit să stea de vorbă cu el, și nu doar o dată. Știți, are o casă aici, pe coastă.
— Cine?
— Arhiepiscopul.
— Dr. McQuaid, vreți să spuneți?
Hafner a chicotit.
— Există un singur arhiepiscop – unul singur care contează, în orice caz. Numai să te spurci puțin la gură, că vine peste tine ca un uragan, indiferent că ești catolic, protestant, evreu sau neevreu. Eminența Sa ține grozav la reguli, fără să-i pese de credință, rasă sau culoare – poți să fii oricine, că tot se poate să ți-o iei în față.
— Așa am auzit.
— Celor ca dumneavoastră vă e mai ușor, credeți-mă. E cu băgare de seamă când e vorba de protestanți, dar, dacă ești catolic și ocupi o poziție cât de cât importantă, Sfinția Sa nu trebuie decât să ridice un deget și praful se alege de cariera ta – sau, mai bine zis, sfârșește în flăcările iadului și rămâne doar praful. Și aici nu e vorba numai de preoți. Oricine ajunge să fie apostrofat de la amvon a încurcat-o pe vecie din punctul de vedere al sfintei Irlande. Nu se poate să nu știți asta, chiar dacă sunteți dintre înfășați.
De multă vreme, încă de când era pe băncile școlii, Strafford nu mai auzise pe nimeni folosind la adresa lui și a celor de aceeași religie cu el acest termen peiorativ a cărui origine nu reușise niciodată s-o descopere.
— S-ar zice că vorbiți din experiență proprie, a spus.
Hafner a clătinat din cap cu un zâmbet ușor oțărât.
— Întotdeauna am fost atent la ce fac și ce spun. Biserica stă cu ochii pe breasla medicală – mama și copilul și toate alea, știți ce zic, fundamentul familiei catolice. Trebuie vegheat asupra acestor lucruri mai presus de orice.
A rămas tăcut o vreme, reflectând.
— L-am întâlnit o dată pe arhiepiscop, a spus, întorcându-se spre Strafford. Glacial afurisitul, ascultați la mine. L-ați întâlnit vreodată? Are o față prelungă, subțire, albă ca hârtia, de zici că n-a mai ieșit la lumină de ani buni. Și ochii! „Înțeleg că mergeți regulat la Ballyglass House, doctore“, îmi spune cu vocea aia catifelată și tărăgănată. „Nu mai sunt destule familii catolice în parohie de care să vă îngrijiți?“ Credeți-mă, mi-am pus pe loc întrebarea dacă e cazul să-mi strâng trusa medicală și să-mi caut de lucru în Anglia. Nu c-aș fi făcut ceva care să-i stârnească mânia, mi-am văzut doar de meserie.
Strafford a încuviințat din cap. Nu-i plăcea de tipul ăsta, cu jovialitatea lui îmbufnată și cu jargonul de om de lume. Pe de altă parte, lui Strafford nu-i plăcea mai de nimeni.
— Ați spus că m-ați confundat cu cumnatul cuiva, a murmurat. Despre cine e vorba?
Hafner și-a țuguiat buzele și a scos un fluierat mut, arătând astfel cât e de impresionat.
— Nimic nu vă scapă, așa-i? Cum spuneați că vă numiți?
— Strafford.
— Stafford?
— Nu, Strafford.
— A, scuze. Păi, mi-a trecut prin minte c-ați putea fi infamul Freddie Harbison, fratele Înălțimii Sale, al cărui nume nu e niciodată rostit între acești pereți. E mereu falit și își duce veacul pe oriunde e rost de ceva. E oaia neagră a Harbisonilor de la Harbison Hall – fiecare familie are una.
— Și ce-a făcut de și-a câștigat o reputație așa de proastă?
— O, circulă o groază de despre el. Afaceri dubioase, furtișaguri, scumpa fiică a vreunei mari familii lăsată cu burta la gură – știți despre ce vorbesc. S-ar putea să fie doar bârfe, evident. Una dintre principalele plăceri ale vieții rurale e să-ți vorbești de rău vecinii și să-ți trădezi superiorii.
AUTORUL
John Banville (n. 1945) a crescut în Wexford, Irlanda, unde a studiat la St Peter’s College. Și-a dorit să devină scriitor de la vârsta de treisprezece ani, când l-a citit pe James Joyce, dar a recunoscut că scrierile sale au fost influențate și de operele lui W.B. Yeats și Henry James. A lucrat în presă mai bine de treizeci de ani, pentru publicații ca „The Irish Press“ și „The Irish Times“. Și-a făcut debutul literar în 1970, cu volumul de povestiri Long Lankin, urmat în 1971 de primul roman, Nightspawn, pe care l-a renegat mai târziu, considerându-l prea prețios. Printre cărțile sale de ficțiune și de nonficțiune se numără Onorată instanță (1989; Premiul Guinness Peat Aviation), Năluci (1993), Athena (1995) și Marea (2005; Booker Prize). A publicat mai multe romane polițiste sub pseudonimul Benjamin Black. A mai fost distins cu Premiul Franz Kafka (2011), Premiul PEN Irlanda pentru excelență literară (2013) și Premiul Prințul de Asturias pentru Literatură (2014).
CARTEA
John Banville este laureat al Booker Prize
„Zăpada lugubră și neliniștitoare oferă întreaga orfevrărie a unui mystery clasic petrecut într-un conac – un cadavru în bibliotecă, un cerc restrâns de suspecți, o vreme mizerabilă, toate înnobilate de scriitura impecabilă, profundă a lui John Banville.“ (Peter Swanson)
„Banville reface și apoi demontează cu iscusință modelul Agathei Christie… Un roman minunat de intens și complex.“ („The New York Times Book Review“)
„Unul dintre cei mai buni romancieri de limbă engleză.“ („The Guardian“)
„Cărțile lui Banville sunt asemenea catedralelor baroce.“ („The Paris Review“)
O dimineață de decembrie din anul 1957. O crimă înspăimântătoare a avut loc la conacul familiei Osborne. Victima este părintele Tom Lawless, obișnuit al casei, care a fost înjunghiat în gât și apoi castrat. Inspectorul St John Strafford, un protestant nu tocmai acceptat în Irlanda catolică, și ajutorul său, Jenkins, încearcă să dezlege misterul care învăluie crima, dar și secretele de familie ce ies la iveală rând pe rând. În plus, Biserica, prin persoana arhiepiscopului John Charles McQuaid, se dă peste cap să ascundă detaliile înfiorătoare ale crimei și să evite scandalul pe care aceasta l-ar declanșa. Zăpadă este un portret tulburător al victimelor abuzurilor, Banville descriind fidel epoca actuală, în care silniciile la cel mai înalt nivel încă sunt mușamalizate.
Galerie foto
