Am avut ocazia să-i văd pentru prima dată live pe finlandezii de la Apocalyptica pe 19 noiembrie, în Barcelona. Deși au venit de multe ori în România, iar la momentul în care citiți acest text tocmai au avut două concerte, la Cluj – pe 26 noiembrie, și la București – pe 27 noiembrie, nu a reprezentat pentru mine genul de trupă care să merite efortul de a călători pentru a-i vedea pe scenă.
Înființată în 1993, la Helsinki, trupa a reușit să capteze atât atenția fanilor heavy metal, cât și a celor pasionați de muzică clasică. Totul a început în 1996, cu albumul de debut Plays Metallica by Four Cellos. În scurt timp, cei patru violonceliști din formula inițială – Antero Manninen, Max Lilja, Eicca Toppinen și Paavo Lötjönen – au trecut de la rolul de fani ai trupei americane Metallica la a deschide câteva dintre concertele acesteia. Versiunile pentru violoncel ale unor hituri pentru Nothing Else Matters, Enter Sandman, Master of Puppets sau The Unforgiven propun un sound inedit, ce are aderență la categorii de melomani care, în mod normal, sunt mai reticenți să iasă din zona de confort.
De-a lungul timpului, Apocalyptica și-a dezvoltat propriul stil, combinând elemente de muzică clasică, metal și rock. A lansat albume cu compoziții originale, colaborând cu numeroși artiști din diferite genuri muzicale. În 1999, Antero Manninen părăsește formația și este înlocuit de Perttu Kivilaakso, schimbare care aduce un sunet mai experimental. În 2002, Max Lilja pleacă din trupă, lăsând Apocalyptica cu doar trei membri, iar trei ani mai târziu, din dorința de a-și extinde paleta sonoră, îl cooptează pe bateristul Mikko Sirén. Deși acesta a părăsit formația la începutul anului, inclusiv cel mai recent material discografic este realizat cu înregistrările sale.
Ideea de a mai produce un material cu reinterpretarea la violoncel a unor piese din discografia Metallica le-a venit de ceva vreme, însă iată că au trebuit să treacă 28 de ani și alte nouă albume de studio până când finlandezii să propună un material similar, lansat în iunie: Apocalyptica Plays Metallica vol. 2. Față de primul disc, acum au selectat și piese mai puțin cunoscute publicului larg, dar apreciate de fani: To Live Is to Die, Blackend, Holier Than Thou ș.a. O altă diferență este implicarea a doi componenți Metallica, basistul Robert Trujillo și vocalistul și chitaristul James Hetfield, care au contribuit muzical la câteva piese de pe album. Trujillo figurează pe The Four Horsemen și One, iar pentru cea din urmă Hetfield propune o versiune cu partea vocală reinterpretată.
În fine, după ce am ascultat puțin noul album pe Spotify, eram curios să-i văd live în celebra sală Razzmatazz, un punct important de pe harta culturală a Barcelonei, acolo unde au cântat mulți artiști relevanți pentru noul mileniu. Denumită după o piesă a formației britanice Pulp, clubul – care a preluat locația fostului Sala Zeleste din Poblenou – are mai multe săli de concerte, cea mai mare având o capacitate de 2.000 de oameni.
Inițial m-am așezat la coadă la o expoziție de artă contemporană care se deschidea într-un spațiu adiacent sălii (am vizitat-o oricum după), dar am realizat la timp că publicul era prea tânăr pentru o formație înființată acum 31 de ani. Într-adevăr, sala era plină ochi de oameni, de la puști până la cupluri în jur de 60 de ani, iar media era pe la un 35+. Cert este că erau și suficienți tineri care nu erau născuți la data când Apocalyptica lansa primul material.
La 21.00 fix, luminile s-au stins și au început acordurile unui cântec al lui Ennio Morricone, The Ecstasy of Gold. Publicul a izbucnit în urale ca la un concert de heavy metal când s-au auzit acordurile de la Ride the Lightning și apoi când a căzut cortina, iar pe Enter Sandman fiecare a cântat ce versuri știa: unii părți din strofe, cei mai mulți doar refrenul. Blondul Eicca Toppinen, singurul membru fondator rămas în trupă, împreună cu virtuozul Perttu Kivilaakso, responsabil pentru majoritatea solourilor, și-au împărțit rolul de a comunica cu publicul. Setlist-ul a fost ales inspirat: după Creeping Death, For Whom the Bell Tolls și Battery, care au încălzit bine audiența, au introdus cântece mai puțin cunoscute, precum The Call of Ktulu (dedicat memoriei lui Cliff Burton, primul basist Metallica, mort într-un accident rutier), apoi St. Anger, The Four Horsemen și Blackend.
Sesizând amorțeala din sală, au revenit rapid cu electrizanta Master of Puppets și balada Nothing Else Matters. Înainte de a cânta Seek & Destroy, au prezentat pe larg trupa, inclusiv noul baterist (al cărui nume nu l-am reținut). Pentru a încuraja aplauzele, le-au reamintit celor din sală că, cu o seară înainte, cântaseră în Madrid, iar rivalitatea istorică și-a spus imediat cuvântul, dublând cantitatea de decibeli. Mărturisesc că nu mi-a plăcut versiunea One cu vocea lui Hetfield care mai mult recită decât cântă, însă per total m-am simțit bine la concert. Evident, nu se compară cu sentimentul pe care-l ai când pe scenă, în fața ta, sunt cei de la Metallica, dar introducerea bateriei a făcut ca prestația Apocalyptica să fie mult mai heavy decât în versiunea doar cu violoncele.