În mod inevitabil, odată cu romanul Julia, scriitoarea americană Sandra Newman readuce în atenția cititorilor cartea O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell, într-un context actual în care, nu de puține ori, realitatea este pusă sub semnul întrebării.
Excelent tradus din limba engleză de Ioana Filat, romanul Julia transformă, așa cum observă publicația „The Sunday Times“, distopia lui Orwell într-o „relectură esențială“. Marea Britanie își pierde granițele în interiorul Oceaniei, o lume distopică în care ura e forța absolută ce alimentează bunul mers al Partidului condus de Fratele cel Mare. Iubita lui Winston Smith este cea care, de data aceasta, repovestește distopia orwelliană într-o cheie cu accente feministe. Angajată ca mecanic la departamentul Ficțiune din Ministerul Adevărului, Julia Worthing trăiește fiecare clipă angrenată în mecanismul de partid, ancorată în slogane și credințe care se dovedesc, în scurt timp, paradoxale.
Un „Homo oceanicus“ perfect
Cruzimea decupată din peisajul dezbinat și demolat al Oceaniei, din ce în ce mai aproape de o prăbușire deplină, este rezultatul direct al doctrinei Partidului: „Urăști atunci când bunătatea din tine identifică răul. Ura este bunătatea ca realizare. Iar fără realizare, fără acțiune, bunătatea este doar cadavrul bunătății. Doar ura este bună. Aceasta este marea revelație a Doctrinei Fratelui cel Mare. Poate ființele omenești din viitor vor dezvolta o facultate încă și mai înaltă, mai pură și mai nemiloasă. Pentru moment, acesta reprezintă cel mai nobil aspect al condiției umane: să urăști și să te lași condus de ură“.
Inamicul principal e Emmanuel Goldstein, căruia i se dedică zilnic cele două minute de Ură, antrenament văzut uneori cu amuzament, cu neîncredere sau cu emoții care înlocuiesc firescul altor sentimente. Într-un univers în care, întocmai distopic, „războiul este pace“, „libertatea este sclavie“, iar „ignoranța este putere“, Julia are scurte momente în care încercările de înțelegere a propriilor acțiuni (trădarea propriei mame) sunt anihilate de propaganda continuă, de convingerea că este, oricum, lipsită de compasiune. Un „Homo oceanicus“ perfect, un membru de partid gata să facă totul pentru Fratele cel Mare, vrăjită de legendă și fără să privească o clipă cu adevărat dincolo de tele-ecranul omniprezent în fața căruia nimeni nu putea da voie adevărului să iasă la iveală. Datoria pe care o simte Julia este cea a unui om care a dat deja totul, a sacrificat ceea ce o putea ține aproape de valorile umane. Uciderea propriei mame face din Julia membrul de partid dispus să se sacrifice la infinit, un individ care i-a trădat până în acel moment pe toți ceilalți, care-l va trăda și pe Winston Smith atunci când Fratele cel Mare îi va cere o dovadă de patriotism.
Paradoxul fricii
Julia absoarbe docilă mesajele care-i dau un sens existenței, chiar dacă existența e otrăvită: „Corpul tău este viitorul Oceaniei“, „Tu vei naște victoria noastră“. E o voce care se agață de ea, o voce care se infiltrează, vocea din tele-ecrane insistă, singura formă de adevăr trebuie să reziste. Naivitatea înlocuiește speranța și sufocă, de fapt, mugurii lucidității: „A cuprins-o un val de dragoste atât de puternic, că s-a clătinat pe picioare din mers. Făcea un copil pentru Partidul Interior, un copil destul de valoros încât să fie protejat. În același timp, și-a dat ea seama dintr-odată, cât trăia în pântecul ei, era și ea protejată. Mai mult, s-ar putea să fie scutită de sarcinile pe care le îndeplinea în cămăruța de deasupra lui Weeks. Doar nu se cădea ca o mamă a Viitorului Măreț să se ocupe cu asemenea treburi“.
Adevărul nedeformat se ivește sub talpa unui bocanc, atunci când simte lovitura zdrobitoare a celor pentru care trădase deja totul. Sandra Newman își scufundă însă personajele într-o distopie infinită, aruncând omenirea în malaxorul cruzimii, într-un univers în care speranța nu-și are locul. Doctrina Fratelui cel Mare se risipește odată cu marea eliberare, dar tărâmul spre care privesc cei din Oceania, cu încredere sau cu ură, cu groază sau cu bucurie, se dovedește un mecanism în care se schimbă doar chipul celui care e gata să-i primească pe foștii membri de partid în brațele sale.
Fratele cel Mare, un personaj care-și arată în cele din urmă chipul, e paradoxul fricii, al capcanelor pe care omenirea și le întinde în chip sistematic de la începuturile firii. Cu o complexitate a psihologiei umane posibile într-o astfel de distopie, Sandra Newman nu se grăbește, nu-și zorește protagonista spre o prăbușire, ci o poartă, pas cu pas, dincolo de fiecare țărm din care nu se poate porni în larg niciodată.
Un buncăr sigilat
„Tristgândire“, „reagândire“, „plusbine“ și „neolimbă“, mici fire care țin laolaltă continuarea păcălelii, prelungirea urii, destrămarea existenței până în punctul zero. Ceea ce poate fi pur aici e dezumanizat, descărnat, aruncat în văzul lumii ca esență a mizeriei firii. Iubirea Juliei e pedepsită, actul de a face dragoste e o activitate supusă partidului, misiunea de spion e păcăleala supremă, lipsa unui sens e sensul acestei capcane infinite în care Julia crede. Complexitatea trăirilor feminine într-un regim opresiv e stratul pe care Sandra Newman îl ancorează cu grijă
de-a lungul unui roman necesar. Fără să fie conștientă de asta, Julia supraviețuiește printr-un mecanism care oscilează constant între obediență și rebeliune, între vulnerabilitate și curaj, între dorința de supraviețuire și cea de anihilare totală.
Ceea ce Sandra Newman completează astfel, față de distopia lui Orwell, se regăsește sub forma unei analize minuțioase a modului în care libertatea e negociată în interiorul unui buncăr sigilat.
Corpul Juliei e un instrument al rezistenței în sine, iar sexualitatea sacrificată în numele Partidului devine un simbol al unui risc inerent, într-un cadru în care Newman nuanțează supraviețuirea femeii într-un regim opresiv. Reechilibrarea acestei balanțe dintre compromis și frică, dintre revolta mocnită (și multă vreme inconștientă) și supunerea naivă se face printr-o a doua șansă oferită în afara Partidului, o eliberare inevitabilă în care cerul liber e echivalentul unei omeniri pentru care speranța nu e pierdută pentru totdeauna.
Iluzia libertății se dovedește, în cele din urmă, singura modalitate de supraviețuire pentru cei care găsesc o formă de a continua, zdrobiți fiind de regimul anterior. Julia ar putea fi o supraviețuitoare dacă ne-am convinge că se poate naște compasiune acolo unde, în fapt, nu mai rămâne nimic atunci când îi dorești răul celui iubit.
Întâlnirea cu Winston pune față în față două lumi, două distopii care, la 75 de ani distanță, ne îndeamnă să privim cu un ochi critic, lipsit de naivitate, spre ceea ce poate însemna în orice moment dominația statului asupra individului.
Galerie foto
