Bogdan O. Popescu s-a născut la 8 martie 1971, în București. A absolvit în 1996 Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din capitală. A susținut două doctorate: primul referitor la moartea neuronală, la aceeași universitate, în anul 2000, și al doilea cu o teză despre mecanismele fiziopatologice ale bolii Alzheimer, la Institutul Karolinska din Stockholm, în anul 2004. Este medic neurolog la Spitalul Clinic Colentina și profesor universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București. A obținut Premiul „Victor Babeș“ al Academiei Române pentru cercetări în domeniul neuroștiințelor. A debutat în presa literară în 1987, în „Suplimentul literar-artistic“ al „Scânteii tineretului“ (SLAST) și a publicat după aceea în numeroase reviste literare. Volume de versuri publicate: La revedere, prințesă, 1995, Marele Premiu „Ion Vinea“ pentru debut literar, Marfă (antologie colectivă), 1996, Poemul de gardă, 1999, Pisica neagră, pisica moartă (împreună cu Traian T. Coșovei), 2001, Leul de după extravaganțe, 2002, Mașinăria de uitare, 2004, Poeme în loc de tutun, 2007, Aerobiciclete, 2010 (premiul ASB pentru poezie, 2011), Cartea dragostei, 2014. În 2011 a publicat volumul de proză scurtă Viață de aruncat la Editura Polirom. Cea mai recentă carte de poezie este Cartea războiului, apărută în 2022. A fost tradus în suedeză, participând la antologia de poezie Om jag inte får tala med någon nu, 2011, și la antologia de proză scurtă românească Skräpliv, 2013. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2002.
Bogdan O. Popescu, mi-aș dori ca la începutul dialogului nostru să ne spuneți câte ceva despre împrejurările debutului dumneavoastră ca poet. Ați publicat primele texte în SLAST, acolo unde au avut ocazia să se exprime și alți scriitori de valoare, cum ar fi Cristian Popescu. Ați perceput atunci acel aer comun al unei noi generații ce făcea eforturi mari să se afirme? Cum vă raportați acum la acel debut revuistic?
Mai întâi, vă sunt recunoscător pentru atenția pe care mi-o acordați, invitându-mă la acest interviu. Am debutat, într-adevăr, în SLAST în 1987, la 16 ani și ceva, eram la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din București. Eram membru de un an și mai bine al cunoscutului cenaclu „Săgetătorul“, organizat de profesorul Tudor Opriș pentru liceeni (cenaclul a fost peren, cred că a întrunit patru decade de activitate). Profesorul Opriș era o personalitate spectaculoasă, un om foarte cult, citise multă literatură, era profesor de limba franceză, scria literatură, dar și cărți seducătoare de popularizare a biologiei. Marele său merit a fost că a reușit să adune în grupuri care s-au perindat în timp tineri interesați de lecturi și suficient de viteji încât să scrie poezie, proză, teatru sau eseu, uneori. Am cunoscut mulți oameni frumoși în acele vremuri. Cu unii m-am împrietenit și suntem în continuare prieteni, pe alții mi-i amintesc, dar nu ne-am mai văzut de atunci, pe mulți nu mi-i mai amintesc câtuși de puțin. În vremea aceea cei mai apropiați îmi erau, de departe, Ionuț Cârjan și Răzvan Rădulescu. Amândoi erau cu un an mai mari decât mine, Ionuț era la „Zoia Kosmodemianskaia“ (așa se numea în acele vremuri Școala Centrală), liceu de filologie, iar Răzvan era, ca și mine, la „Lazăr“, la matematică-fizică. Răzvan a fost președintele cenaclului în 1986-1987, Ionuț în 1987-1988 și eu am fost în 1988-1989, dacă îmi amintesc bine. Răzvan, cel care a ajuns mai târziu celebrul prozator (a se vedea Teodosie cel Mic, de exemplu) și scenarist (Moartea domnului Lăzărescu, alături de Cristi Puiu), scria încă de pe atunci proză fantastică extraordinară, mie mi se părea când îl ascultam că e în stilul Urmuz, dar cu mintea de astăzi nu cred că era neapărat așa. Îmi amintesc de o proză cu ingineri, care avea și un atac politic mascat la societatea comunistă – un personaj spunea la un moment dat: „Păi dacă astfel stau lucrurile, trebuie să împușcăm toți inginerii din România“. Ionuț era cel mai talentat poet dintre noi, cei din generațiile acelea. Era optzecist pur-sânge și, colac peste pupăză, prieten cu Traian T. Coșovei, ajungând la el prin Rodica, prima soție a maestrului. Era să ne tăiem venele cu toții când Cârjan al meu a publicat primul o carte, în 1988, la editura Litera, cred că și cu coperta perfectă a lui Dan Stanciu, dacă nu mă înșel (m-aș mira să mă înșel, Traian era prieten și cu Dan Stanciu). Din păcate, după ce în următorii câțiva ani a mai scos două cărți, Ionuț a abandonat scrisul. Am rămas însă extraordinar de buni prieteni. Și Răzvan mi-e tare drag în continuare, ne-am întâlnit ultima oară acum doi ani. Ei au fost prietenii mai mari cu un an de la cenaclu.
Însă să revin la debut. Redactor-șef la SLAST în vremea aceea era regretatul Lucian Avramescu (după ce fusese Ion Cristoiu). Acesta organizase și un cenaclu – Confluențe îl denumise. Făcuse următoarea regulă – cine citește la cenaclu debutează apoi cu două pagini mari, superbe, cu text, fotografii și aprecieri critice în SLAST, chiar unde se frângea la mijloc ziarul. Ionuț citise deja, era cu sacii în căruță și, ca orice oltean pe jumătate respectabil, mă lua peste picior, zicea: „Ei, Popescu, la cenaclul ăsta nu este ca la nen’tu Opriș, nu citește oricine“. Eu mă perpeleam, invidios, nu știam ce să mai fac, fusesem în audiență de două ori la Avramescu, el îmi promisese, dar spunea întotdeauna că timp este, că sunt foarte tânăr. Merg încă o dată, nu îl găsesc pe redactorul-șef, mă gândesc să îi las un mesaj pe birou (putusem intra). Și scriu: „Domnule Lucian Avramescu/ Nu uitați – Bogdan Popescu/ Miercuri negreșit alerg/ Până-n strada Gutenberg“ – ironic sau nu, ședințele de cenaclu se țineau într-o sală pe strada Gutenberg, foarte aproape de liceul meu, de altfel. Culmea este că, fără să știe, după ce plec eu pică pe la redacție Cârjan, îl caută pe redactorul-șef, nu îl găsește, dar vede mesajul meu pe birou. Nu se abține și scrie și el o notă, pe care o pune alături: „De când se-nvârte-n alte cercuri/ Și ne-a cam prea uitat pe noi/ Lăsați-l să se ducă miercuri/ Fiindcă oricum, se ține joi“. Lucrurile acestea, care mie, la cât de subiectiv sunt, mi se par foarte frumoase, sunt absolut reale.
Una peste alta, nu știu dacă grație acestei întâmplări amuzante sau din cu totul alte motive, Lucian Avramescu a decis să citesc peste o lună și mi-am văzut gloria vremii tipărită pe hârtia aceea gălbuie, plină de nostalgie, cu linotipul încins. Cu texte, poze și considerații critice. Cu tot tacâmul, ce să mai. Andreea Esca, cu un an mai mică decât mine, dar prietenă bună, în liceu, a apărut atunci pentru prima oară într-o poză publică (o am).
În finalul acestui gând, sunt total solidar cu debutul meu, sunt acolo două poeme pe care le iubesc și le recit și acum, destul de des – Cu sânul bântuit de fluturi și Eu te iubesc cu fiecare os. Am făcut furori cu astea două în liceu.
Vă mărturisesc faptul că sunt foarte interesat de subiectul volumelor colective. Marfă este unul dintre cele mai cunoscute publicate după 1990. Cum ajung mai mulți scriitori să se adune într-o carte? Cum s-a ajuns la acest proiect?
Proiectul Marfă cred că este unul fenomenal, care nici nu s-a încheiat, este la fel de viu și astăzi. Am povestit mai sus despre prietenii mei de cenaclu cu un an mai mari ca mine, Marfă este despre cei cu unul sau doi ani mai mici. De aceea eu nici nu eram în plan, m-au chemat la sfârșitul sfârșitului, după dezbateri lungi și tăioase. Și nu știu toată povestea creării primei antologii (1996) decât din mărturii indirecte, până la etapa finală, unde, desigur, am participat. Gașca Marfă este: Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu. Cinci, mai mulți decât cei trei muschetari plus D’Artagnan, mai mulți decât Beatleșii. Dintre noi, Cipariu, Gherguț și Pleșa fuseseră în cenaclu, mai mici ca mine. Florin, textierul Sarmalelor Reci, un poet extrem de mișto, a fost un import de afinitate al celor trei menționați anterior. Ar fi trebuit ca în volum să fie colegul lor de generație, Alexander Baumgarten, dar chiar nu știu de ce, până la urmă, nu s-a întâmplat așa. Știu că pe mine m-a contactat Cipariu, bunul meu prieten – bimbi, cum ne zicem uneori, să mă întrebe: „Bătrânelu’, te bagi?”. Și m-am băgat, îi prețuiam pe toți, îi ascultasem adesea în cenaclu, îi știam. Sunt multe lucruri legate de Marfă – 1996 (Editura Salut, care nu a scos altă carte în afară de aceasta, sprijinul venind de la maestrul George Mihăiță). În primul rând, noi cinci, deși aparținem aceleiași generații, suntem diferiți ca stil. Mult mai diferiți decât ești obișnuit să găsești într-o antologie care ar vrea să devină a unei generații literare. În al doilea rând, am rămas prieteni buni până în ziua de azi, nu am găsit nimic care să fi încercat să ne despartă, nici cu cele mai slabe puteri, ceea ce este extraordinar. Eu am propus să facem și videoclipuri, poate un film împreună, fiindcă se vede cât de apropiați, de iubitori suntem între noi. Ne citim și ne susținem unul pe celălalt. Și nu suntem deloc săraci, fiecare dintre noi a publicat destule cărți. Dar Marfă ne dă și o altă dimensiune, pe lângă cea personală, individuală. Dimensiunea de gașcă, de petrecere a timpului cu ceilalți, de conectare. Apoi anii au trecut pe nebănuite și, grație ideii lui Cipariu, el a avut inițiativa, la cincisprezece ani mai încolo, în 2011, am scos o a doua antologie în aceeași formație, Marfă reîncărcată (Editura Brumar). Este singura situație în istoria literaturii române în care același grup de poeți publică o a doua antologie colectivă, distinctă de prima. Vestea cu adevărat incredibilă este că vom merge mai departe și în 2026 va apărea Marfă cu diamante, cu participarea extraordinară, cu poeme inedite, a lui Mircea Cărtărescu și Florin Iaru, care ne-au fost mentori și chiar profesori.
Cum a decurs colaborarea cu Traian T. Coșovei? Cum ați realizat Pisica neagră, pisica moartă? Îmi amintesc că la acea vreme filmele lui Emir Kusturica realizate în colaborare cu Goran Bregović aveau mare audiență în România. Există vreo legătură între Pisica neagră, pisica moartă și Pisica albă, pisica neagră?
Pisica neagră, pisica moartă (Bogdan O. Popescu, Traian T. Coșovei, Editura Crater, 2001) s-a născut, în continuitatea, dar și paraparcursul lui Kusturica. Traian a fost un poet genial și un om seducător și dificil în același timp. Lui Traian (sigur, și mie, dar nu eu am venit cu ideea) îi plăcea realismul absurd al filmelor lui Kusturica, care se potrivea în bună măsură cu ce trăiam în România, dar el sublima lucrurile cu rafinament, le ducea la paradigmă, la concept. Traian.
Să vă zic un pic de el. Eu i-am cunoscut mai întâi pe Mircea (Cărtărescu) și pe Florin (Iaru), pe la șaisprezece ani. Au fost absolut deschiși, pentru mine a fost mai mult decât o realizare a unui vis, știam că sunt cei mai buni scriitori din vremea aceea, însă am ajuns să fim și prieteni, grație deschiderii lor extraordinare! Aer cu diamante, volumul emblematic al poeziei optzeciste, îi reunea între coperte pe Mircea, Traian, Florin și Nino (Ion Stratan). Pe Nino l-am întâlnit de două-trei ori fără relevanță, nici nu știa cine sunt. Pe Traian l-am cunoscut ani buni după ce m-am apropiat de Florin și de Mircea, el a vrut să mă cunoască mai ales pentru că a auzit că sunt în preajma colegilor lui de generație, a fost curios de ce mă apreciază ceilalți. Ne-am cunoscut și ne-am potrivit bine la suflet și caracter, ne-am apropiat mult, deși, vă spun, Traian pe cât era de talentat, pe atât era de dificil. Eu am învățat de la ei toți foarte mult, atitudine și tehnică poetică, în primul rând. Și curajul de a fi cel mai bun, printre cei mai buni. Sunt foarte dator tuturor pentru aceste lucruri învățate.
Ei bine, după ce m-a testat vreo doi ani, după ce în 1999 am scos o carte foarte bună, zic eu, Poemul de gardă, care i-a plăcut mult lui Traian și s-a hotărât în vara următoare să îmi propună să scoatem o carte împreună. „Până când să o terminăm, Traian?“, l-am întrebat, evident, emoționat de propunere. „Nici un până când, începem azi, scriem zi de zi și în două săptămâni o terminăm“. Și așa s-a și întâmplat. Am scris pe la terasele crâșmelor cele mai ieftine și cu clientelă zgomotoasă din cartierul Floreasca. În prima zi nici nu am avut hârtie, aveam un exemplar din Poemul de gardă și am scris peste ce era tipărit acolo, cu pixul apăsat bine. În două săptămâni am terminat, calinul Florin Iaru a făcut coperta (la rugămintea expresă și amenințătoare a lui don’ Traian), el pricepându-se tare bine și la grafici de toate felurile. Traian susține că i-ar fi dat un exemplar lui Bregović când a susținut un concert în anul apariției cărții, 2001, dar nu aș băga mâna în foc.
La apariția volumului de proză Viață de aruncat, Mircea Cărtărescu a afirmat că ați urcat pe o spiră superioară a evoluției dumneavoastră ca scriitor. Mai e valabilă chestiunea asta conform căreia abordarea genurilor literare ține și de un proces de maturizare și de creștere valorică?
Mă opresc la începutul acestui răspuns doar să spun, scurt, ceva important. Mircea Cărtărescu a făcut pentru mine, în literatură, cele mai multe lucruri, pentru care nu știu nici măcar cum să îi mulțumesc. Nu numai că m-a învățat să scriu (am învățat și de la ceilalți), el a crezut în mine cu adevărat, ca scriitor. Într-o seară, o dată, m-a convins că sunt un scriitor absolut extraordinar și strict grație acestui fapt am reușit să scriu Cartea dragostei mai apoi. El a fost cel care a putut să îmi mobilizeze toată ființa, toată puterea mea în literatură, în scrisul meu. A făcut, de asemenea, foarte, foarte mult pentru omul care sunt, dar nu voi detalia aici asta. Revin acum la răspunsul la întrebare. Da, cred că da. Am încercat să scriu proză din liceu și nu am reușit decât puțin înainte de patruzeci de ani. Țin mult la Viață de aruncat, este într-un procent mare autobiografie, mai ales a vârstei superbe de adolescență. M-aș bucura mult să o reeditez.
Aș vrea să vorbim puțin despre proiectul dumneavoastră din care au fost publicate deja două volume. Cartea dragostei și Cartea războiului? Genul acesta de titlu trimite la ceva peremptoriu, la ceva menit să rămână. Cum vedeți evoluția acestui proiect despre care am citit în alte interviuri?
Mă bucur, mă bucur tare mult pentru întrebarea asta! Este cel mai important proiect al meu zilele acestea. După ce am scris multe cărți de poezie izolate ca temă, valoroase, dar fără să facă parte dintr-un concept mare, am avut nevoie de mai mult. După ce am reușit să scriu Cartea dragostei, care este unică, plecând de la Cartea schimbării (I Ching) a Chinei antice, o poezie matematică cuplată cu proză cinematică, am proiectat conceptul unei trilogii de poezie a marilor teme, care nu pot fi abordate cu ușurință. A urmat Cartea războiului, construită plecând de la Epopeea lui Ghilgameș. Mai departe aș fi vrut să scriu Cartea morții, însă toți prietenii mei scriitori au spus că sună funest, sumbru. Și atunci, după câteva luni de gândire și de întâmplare de viață, am găsit soluția. Și iar mă uit cu interes și curiozitate în sufletul interlocutorului meu și, pur și simplu, citesc întrebarea următoare/ uimitoare.
La ce lucrați în prezent?
Sunt destul de aproape de a termina a treia carte a trilogiei de care vă spuneam, se cheamă Cartea despărțirii. În despărțire este și moartea, dar sunt multe alte feluri de pățanii, din accidente de dragoste mai ales. Aceasta este fundamentată pe Cartea egipteană a morților, pe care am descoperit-o cu mare bucurie de cititor, este absolut splendidă. „Dumnezeu unește, diavolul desparte“. Multă despărțire este și din egoism, crezând tot timpul că putem mai mult sau merităm mai mult. Oamenii se despart și de lucruri bune, de atitudini frumoase, din păcate. De aceea tot un fel de moarte este. Cartea aceasta ar putea fi cea mai frumoasă carte a mea, vom vedea cum va fi citită, dorită. Fiecare text are două părți, un prim text de îndrăgostire, un al doilea de despărțire.
Se obișnuiește ca, atunci când un scriitor activează și într-un alt domeniu profesional, să existe un interes pentru congruența dintre cele două activități. Dumneavoastră, fiind medic, ați fost cu siguranță foarte des întrebat despre legătura dintre cele două domenii. Eu voi proceda invers. Ați simțit vreodată vreun moment de incompatibilitate între literatură și medicină? Nu mă refer la situații generale, teoretice, ci la date din existența dumneavoastră concretă. Ați simțit vreodată că literatura nu contează de fapt?
Maître, am tras cu ochiul la numărul de caractere alocat și le-am terminat. Deh, m-am luat cu poveștile, mulțumesc pentru provocările excelente. Pe scurt: nu am simțit absolut niciodată că literatura nu contează. Și cu cât am îmbătrânit în medicină, cu atât mi-am dat seama că literatura contează mai mult. Literatura este despre indivizi, despre personaje. Medicina adesea este despre statistici. Mă străduiesc să schimb asta, în măsura puterilor mele.
Galerie foto
