„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Înainte de răspunsuri, întrebările. Generațiile ce vin și derivele modernității de Mihai Maci, în curs de apariție la Editura Polirom.
— FRAGMENT —
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
E plin internetul de meme de genul acesta: un fund de lemn cu un boț de mămăligă pe el sau o felie de pâine cu untură (acompaniate sau nu de brânză și ceapă), cu legenda: „Mai ții minte ce bun(ă) era?“. Sau fotografia unei eugenii, alături de care scrie „Bucuria copilăriei noastre!“. E în aceste meme ceva de reclamă vintage la un soi de (agro)turism ecologic: o escapadă de vacanță într-o „lume simplă“, în care redevenim copii, lipsiți de griji și capabili să se bucure de tot. Evident, pentru că acum – ca-n orice vacanță ce se respectă – totul e plătit în avans și pe banii noștri, suntem serviți ca niște autentici clienți. Dar, ca să uităm asta, mai vrem și un pic de „suflet“, de story, de ceva lăcrămos cu care să meargă și tăria de după. Iar la mămăligă adăugăm și șuncă prăjită, și brânză de burduf, și unt, și smântână, „ca la bunica“. Numai că bunica – săraca! – nu împodobea niciodată așa mămăliga. De regulă, a ei era simplă, cu lapte sau cu ce s-o mai fi nimerit, dacă nu cumva natur. Timp de veacuri, pentru țăranii autohtoni mămăliga – cu boala asociată ei, pelagra – a fost semnul patent al sărăciei. Așa că, onest vorbind, nu e nici un motiv de-a suspina după „pita unsă“ și mămăliga „de acasă“: dacă ne apucăm să le facem, prima ia maximum două minute, iar a doua, cel mult jumătate de oră, ambele (în varianta simplă) cu ingrediente de câțiva lei. Dacă ne podidește nostalgia, putem renunța la chipsuri, la mâncarea thai (adusă de Glovo), la ieșitul în oraș după fructe de mare și vol-au-vent-uri și ne putem face, pe loc, o pâine cu untură sau o mămăliguță „ca la mama acasă“. Nici una, nici alta nu se supără dacă plângem pe ele de dor și jale. Ba, dacă chiar vrem să ne actualizăm copilăria, putem mânca pâinea rămasă și mămăligă uscată și a doua, și a treia zi. Ca să ne aducem aminte „ce bună era“!
Cât despre eugenii, n-avem ce face, ne-a mai rămas doar numele, stingher. Știu, se găsesc și acum în ABC-uri, dar cele de azi n-au nimic de-a face cu cele de pe vremuri. Dacă îți iei una acum, muști din ea ca din fursec; cea originală era tare ca piatra și nici părinții – dacă nu voiau să te scape de dinții de lapte – nu te încurajau să te lupți cu ea. Cine-și mai aduce aminte știe că despărțeam cumva cei doi biscuiți și, apoi, lingeam sau, după caz, rădeam cu incisivii (asemenea șoarecilor) crema dintre ei. Cremă, vorba vine, era ceva tare ca mortarul, însă, de la atâta luptă, părea că are și gust. Ca termen de comparație, nu știu ce să vă recomand: luați pâine neagră, lăsați-o câteva zile să se usuce, mai stropiți-o cu apă, mai lăsați-o să se usuce și, când e beton, înfigeți-vă colții în ea. În mod cert, dentistul dumneavoastră se va bucura. Îi puteți spune că ați vrut să simțiți textura eugeniilor de altădată. Pe deasupra, instrumentarul din cabinetul lui vă va aminti de „albinuța“ din copilărie! […]
Totul era „bio“ atunci? Chiar așa? Dar de faimosul „salam cu soia“ – care devenise simbolul nu al soiei, ci al „înlocuitorilor“ ce proliferau peste tot (și al incapacității agriculturii socialiste de a hrăni populația țării) – vă mai amintiți? De „nechezol“ și de cicoarea pe care-o spărgeam cu toporul ați uitat? Și scheleticii puii de Crevedia nu-i mai ține nimeni minte? Se spunea (poate-i o simplă legendă urbană, dar răspândirea ei spune ceva) că de mici li se tăiau ciocurile deoarece, de foame, deveneau canibali. Cât despre puii „de la bunica“, cei care ați avut bunici la țară poate vă mai amintiți de bucuria cu care se furau – cu găleata – nitrați lăsați de basculante pe marginea câmpurilor și se făcea trafic cu „concentrate“ de către cei care lucrau la ferme. Legumele și fructele din grădină erau „naturale“ pentru că erau semisălbatice, cultivate artizanal, slab întreținute (nu vă trezea bunica dimineața, la strivit larvele gândacilor de Colorado?), supuse intemperiilor și dedicate unei economii de subzistență. Dacă cumva depășeau cu puțin acest prag, surplusul (adică cele mai bune produse) era vândut pentru a aduce câțiva bani necesari întreținerii gospodăriei.
Nu știu cum am ajuns să facem confuzia aceasta ca, din faptul că bunicii erau pensionari, să ne imaginăm acum că la ei, la țară, era ca la pensiunile actuale: natură, libertate, produse autentice, decor folcloric, o lume binedispusă și mereu atentă la dorințele clientului. Lumea satului nostru n-a fost niciodată așa ca-n filme, basme și poezii; singura ei constantă istorică a reprezentat-o sărăcia. Vreme de veacuri, aceasta a produs abrutizare și singura rezistență față de ea a fost faptul de-a face copii, cu speranța că măcar ei vor avea o altă soartă. Când barierele feudale – ce-i legau pe oameni de glie – s-au rupt (la noi, după 1921), a început lungul exod al ruralului către oraș, care continuă și astăzi. Dumneavoastră, domnilor nostalgici, de ce ați plecat din locurile idilice ale copilăriei? Pentru că vă doreați să trăiți în secolul XX sau XXI, nu în Evul Mediu. Vă doreați WC în casă, apă la robinet, mașină, să vă puteți deplasa, școală bună pentru copii, spital în apropiere, un job în care măcar copiii să-și poată valoriza cunoștințele obținute-n școli. Când le ai pe toate acestea, pâinea cu untura și mămăliga mâncate ocazional au ceva din dulceața amintirilor; dar, când nu le ai, au amărăciunea eșecului și a zădărniciei.
Da, dar măcar „atunci se făcea școală adevărată“. Și ne sunt dați ca exemplu elevii solemni și fetele cu cordeluță de la serbări, ba chiar și niște voinici ce cărau lădițe la „practica agricolă“ de pe câmp. Sigur că da; se făcea carte la fel ca acum: în cele două licee care contează în municipiile reședință de județ (și chiar și-n acelea, doar în anumite clase). Acolo se învăța pentru facultate, la care intrau 3,5% dintre elevi. În 1989 eram aproape 23 de milioane și aveam 160 de mii de studenți (eșalonați pe patru ani de studii)! De aia „se făcea școală“, că te-mpingeau părinții, cu palma și cu meditațiile, să faci orice ca să scapi de „sectorul zootehnic“ și de minele din Valea Jiului. Și se făcea, nu zic nu: cu tras de păr, cu pocnit cu rigla și cu arătătorul, cu dat cu capul de tablă, cu înjurături și cu câte și mai câte. Școală adevărată! Acum, ce-ați spune dumneavoastră, ca părinte, dacă cel mic (fată sau băiat, nu conta, pe vremea aceea nu se făceau diferențe de gen) v-ar veni acasă cu perciunii smulși și cu arcada zigomatică umflată după ce proful de matematică – sau de orice materie – i-a dat câteva „încurajări“, așa, din voleu? I-ați mai da o porție și-acasă, ca „să se-nvețe minte și să se-apuce de treabă“, nu?! […]
De unde-au apărut aceste enormități scrise în marginea unor fotografii de epocă (ce amintesc involuntar de tristele platitudini pe care le însăilam pentru cei de-acasă pe ilustratele – false și ele – din tabere)? E un prag, uman, la care nostalgia poate fi înțeleasă: omul în vârstă decade fizic, are tot mai multe probleme, tot mai multe restricții, e (aproape) ieșit din societate, adesea uitat de copii și de nepoți, pradă singurătății și neputinței. Ar vrea să se întoarcă într-un alt timp, când era sănătos, când era înconjurat de familie, când lumea i se deschidea și totul părea posibil. Acum, nu mai are nici măcar cui să-i povestească. Și, tocmai de aceea, din peticele lui decolorate reconstruiește un timp ideal, a cărui principală caracteristică e aceea că este opusul prezentului. Tot ceea ce nu merge acum era atunci perfect. Firește că o asemenea viziune e iluzorie. Dar ea este tot ceea ce i-a mai rămas unui om căruia viața i-a luat totul. Acel vârtej al istoriei de care vorbea Walter Benjamin l-a scos din casa părinților lui, comunismul i-a luat tinerețea, iar tranziția, vârsta matură, nedându-i în schimb decât o pensie de nimic, capitalismul i-a luat copiii și nu mai are alt orizont decât televizorul și rafturile de reduceri de la super- marketuri. Probabil că e sătul și de acestea, însă dincolo de ele și de nostalgiile lui nu mai este decât nimicul, de care se teme și cu care totuși începe să se obișnuiască.
Dar dincolo de indivizi mai e ceva; o problemă socială. Modernitatea noastră abia acum atinge un point de non-retour. Timp de decenii, am rămas aproape de casă, de familie, de micul univers în care am crescut și care ne-a oferit – mereu – iluzia unui spațiu sigur la care ne putem întoarce oricând. De fiecare dată când încercările noastre de-a construi ceva (cu Carol al II-lea, cu Antonescu, cu Ceaușescu, cu prima tranziție) au eșuat, ne-am întors – asemenea lui Anteu – la pământul copilăriei și la „iarba verde de acasă“, ca sol al „regenerării naționale“. La blouse rou- maine, sarmaua națională, Nadia, Hagi și „echipele de aur“, credința omului de la țară (considerată „curată“, în ciuda a multe straturi magice), sufletul „simplu“ (căci needucat), apa de izvor, fructele (prăfoase) de pe marginea drumului etc., toate au alcătuit decorul clasic al unui romantism paseist ce se opune modernizării industriale (cu urbanizarea și școlarizarea ei). Zeci de ani, această tentație „pășunistă“ a fost semnul faptului că procesul modernizării era în criză: dar, așa în criză cum era, el continua să aspire populația satelor care năzuia la „o altă viață“ decât cea a părinților și a bunicilor legați de glie. Ceea ce vedem astăzi este, într-un fel, același lucru (cu actualizarea clasicelor patternuri mito-poetice), dar, pe de altă parte, e ceva complet diferit. Căci, acum, nostalgia trecutului se proiectează pe fondul reușitei modernității. […]
Mămăliga de pe fundul de lemn și felia de pâine cu untură nu sunt nimic altceva decât deopotrivă apeluri și medii ale regăsirii. Dacă ai mâncat vreodată, la foame sau între două ture de joacă, o bucată din aceste alimente umile (sau din oricare altele), dacă ai purtat uniformă sau cordeluță și ai fost la „practica agricolă“, dac-ai avut bunici la țară și ai umblat cu tramvaiul prin oraș, atunci nu suntem niște străini.
Avem ceva comun, avem povești care seamănă și – în pustiul ce crește în jurul nostru – ni le putem împărtăși. Semnele acestea, ultimele ale unei lumi naufragiate, ne leagă încă și – cine știe? – ne-ar putea aduna. Numai că în toate acestea nu e speranță, ci, dimpotrivă, disperare. Mămăliga, pâinea unsă, uniformele și tramvaiele ne-au ținut împreună nu pentru că noi voiam să stăm împreună, ci pentru că ne legau în țarcul sărăciei, al mizeriei și al lipsei de orizont. În clipa în care, acum 35 de ani, porțile acestui țarc s-au surpat, am început să trăim și, ca ființe vii și autonome, să vrem fiecare ceva. N-am vrut să mâncăm, la grămadă, mămăligă, nici să ne agățăm unii de alții pe scările tramvaielor, parcurgând aceleași trasee ale sclaviei la fabricile de stat. Ne-am dorit să mâncăm în restaurante, să călătorim (unde vrem) în mașini proprii, să ne facem case (nu să stăm la bloc), cu mobilă în trend (nu cu cele trei variante ale industriei lemnului din socialism), cu electrocasnice străine (nimeni n-a plâns după frigiderele Fram și Arctic), să facem facultăți (nu să mergem „în producție“) și să ne deschidem firme. Ne-am dorit să trăim mai bine, convinși că, dacă vom reuși, copiii noștri vor trăi și mai bine. […]
În fapt, singurul lucru pe care îl mai avem în comun e tocmai cel care ne desparte: interesul personal. Și, pe măsură ce el devine mai imperativ, ne despărțim tot mai mult, asemenea galaxiilor în întunericul sideral. Măcar de am avea un trecut!
Text publicat inițial pe Contributors.ro, 19 iulie 2024
AUTORUL
Mihai Maci este lector la Departamentul de Relații Internaționale și Studii Europene al Universității din Oradea. Studii de licență, de masterat și de doctorat la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Domeniile sale de interes vizează în particular filosofia contemporană și mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. A fost membru al echipei de cercetare care a investigat, în cadrul unui proiect al CNCSIS, incidența gândirii lui Platon și a lui Aristotel în filosofia românească. De-a lungul timpului a scris texte de reflecție și de atitudine pe probleme de educație, politică internă și externă, istorie și secularizare. Premiul „Matei Brâncoveanu“ al Fundației Alexandrion pentru volumul Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe (Editura Trei, 2016).
CARTEA
Astăzi, mai mult ca oricând, este necesară o radiografie pătrunzătoare a societății românești, una care să ne ajute să înțelegem cum s-a ajuns aici, care sunt rădăcinile profunde ale divizării noastre și dacă mai avem vreo șansă de a vindeca rănile istoriei. Cartea profesorului Mihai Maci, un observator extrem de atent și de lucid al sistemului educațional și al societății în ansamblul său, analizează cauzele derivei educaționale și sursele ei în lumea din care venim – ce a însemnat pentru noi urbanizarea, cât de departe am fost capabili să o ducem, care sunt sincopele acesteia și ce ne așteaptă –, arătând cum raportarea noastră la trecut, chiar și atunci când e făcută cu cele mai bune intenții, se distorsionează și ne oferă o imagine deformată nu doar a trecutului, ci și a problemelor actuale și a modalităților de a ni le asuma.