Păstrez vie în amintire o zi de acum 20 de ani, care m-a bântuit de-a lungul vremii și mi-a dat de gândit. Student al unui master internațional în Anvers (Belgia), cu mulți colegi de diverse naționalități și religii, am remarcat privirea încruntată a unei colege din Islanda atunci când i-am spus că sunt din Iași: „Voi îi urâți pe evrei!“, mi-a aruncat direct.
Senin, i-am replicat că nu, n-avem nici o problemă cu evreii și nici n-am auzit ceva în sensul ăsta. „Bunicul soțului meu, care e evreu, a fost omorât în Iași, împreună cu mulți alți evrei, de către români!“, mi-a spus atunci și mai furioasă. I-am zis că, deși m-a interesat istoria, participând chiar și la olimpiadă, nu cunosc un astfel de episod și nu cred că ar putea fi real: „Românii și, mai ales, ieșenii sunt calzi, primitori, foarte ospitalieri“.
În apărarea mea, am urmat gimnaziul și liceul imediat după anii ’90, într-o perioadă în care manualele de istorie nu menționau Pogromul din 1941, despre care vorbea colega mea de master. Pentru că, da, a mai existat un pogrom la Iași și în 1899, unul dintre multele evenimente dintr-un șir de manifestări violente (București, Bacău, Bârlad, Botoșani, Brusturoasa, Craiova, Darabani) ale antisemitismului, cu- rent care zguduia societatea românească încă de la finalul secolului al XIX-lea. Așadar, cu tot interesul meu peste medie pentru istorie, a trebuit să aflu în Belgia de la cineva din Islanda despre ce se întâmplase în orașul natal în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (întâmplător, perioada de care eram și cel mai interesat).
În acest timp, m-am informat despre ce s-a întâmplat între 27 și 30 iunie 1941 cu cea mai mare minoritate din Iași. Au apărut, mai ales de-a lungul ultimilor ani, o sumedenie de surse valoroase pentru cei interesați, atât online (vezi iasi1941.com), cât și publicații (recomand cartea lui Radu Ioanid, Pogromul de la Iași), filme, materiale înregistrate cu supraviețuitori.
La Casa Muzeelor, a cărei curte se află chiar pe terenul fostei Chesturi unde au fost omorâți numeroși evrei, s-a deschis un Muzeu al Pogromului. Pe scurt, sub pretextul presupusei colaborări a evreilor cu forțele sovietice, împotriva cărora eram atunci în război, la ordinul lui Antonescu au început arestări în masă, urmate de execuții sumare și de transferul a mii de evrei, în condiții inumane, cu vagoane pentru animale. Peste 13.000 de oameni au fost uciși în plină stradă, în închisori sau în timpul transporturilor.
Pasionat fiind de istorie, am înțeles destul de repede că ceea ce apreciem la orașul Iași se datorează, în mare parte, și multiculturalismului său, chiar dacă, în prezent, cei mai numeroși locuitori de altă naționalitate sunt studenții străini. De aceea, împreună cu o echipă de istorici, fotografi și dezvoltatori web, am creat Iași multicultural – un website, o aplicație pentru mobil și un album ilustrat, toate în română, engleză și franceză (traducerea a fost făcută chiar de un fost director al Institutului Francez din Iași). Aceste materiale evidențiază contribuția a zece minorități importante la identitatea și istoria orașului prin mărturia clădirilor (existente sau demolate), monumentelor și obiectelor de artă din spațiul public sau al muzeelor, fără a ocoli evenimentele tragice din iunie 1941.
Având exemplul personal prezentat mai sus, e important să ne asumăm trecutul nu doar individual, ci și la nivel de comunitate, să informăm noile generații despre ce s-a întâmplat, pentru a ne asigura că așa ceva nu are cum să se mai repete.
Proiecția de la MȚR
După ce am văzut, la începutul anului 2020, filmul Ieșirea trenurilor din gară, regizat de Radu Jude, am fost extrem de curios să văd un alt documentar care l-a avut drept consultat științific tot pe Adrian Cioflâncă, istoric care a coordonat în 2010 proiectul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ și care a dus la descoperirea unei gropi comune în Popricani. Astfel, pe 22 noiembrie, de la ora 19, am fost la Muzeul Țăranului Român din București pentru premiera națională a documentarului Fotografii însângerate, ce are la bază fotografii și mărturii ale supraviețuitorilor Pogromului de la Iași din 1941. Filmul a fost prezentat în avanpremieră la Piatra Neamț, orașul natal al regizorului Copel Moscu, iar în octombrie a făcut parte și din Competiția România a Astra Film Festival.
Proiecția de la MȚR, dintr-o sală pe trei sferturi plină, a beneficiat și de o introducere făcută de istoricul și antropologul Andrei Oișteanu, autor – printre alte cărți devenite bestseller – al volumului Imaginea evreului în cultura română. El a afirmat că sintagma „Pogromul de la Iași“ e incorectă, argumentând că pogromul are un caracter spontan, bazat pe o emoție foarte puternică, care se transformă în furturi, violuri și crime ce scad ca intensitate atunci când sosesc forțele de ordine. Diferența majoră dintre Holocaust și pogrom ar fi că, în cazul primului, cei care ar trebuie să salveze sunt cei care omoară, adică ceea ce s-a întâmplat la Iași. Este amintit și jurnalul lui Mihail Sebastian, care observase că, inițial, în cazul acțiunilor legionarilor, antisemitismul era considerat ca fiind în afara legii, însă după o perioadă a fost tolerat și chiar sprijinit de instituțiile statului. Concluzionând, chiar dacă oficial începe în 1942, Oișteanu consideră că evenimentele de la Iași sunt adevăratul moment zero al Holocaustului.
Printre interviurile realizate în cadrul documentarului este și unul cu istoricul Holocaustului Radu Ioanid, ambasadorul României în Israel, care constată că Pogromul de la Iași este cel mai bine documentat.
Imaginile care s-au păstrat provin de la cel puțin doi fotografi diferiți care au avut misiunea de a înregistra acțiunile din acele zile, coincidență ce nu există în istoria Holocaustului european. Între argumentele care atestă implicarea statului au fost enumerate pregătirea (prin marcarea caselor cu cruci), concentrarea evreilor (aducerea celor din mediul rural în oraș, coloana de evrei la muncă forțată), apoi identificarea și ridicarea lor pentru trierea din curtea Chesturii, urmată de asasinatele din oraș și îmbarcarea în trenurile morții.
Una dintre imaginile care m-au marcat a fost mărturia unui supraviețuitor care povestea cum, îndemnați să treacă peste evreii întinși pe jos, în fața gării din Iași, o parte din pasagerii trenului ce tocmai sosise din București au călcat peste aceștia.
La finalul proiecției au existat o serie de intervenții din sală. Andrei Oișteanu a remarcat, pe bună dreptate, că filmul nu prezintă și poziții care să contrabalanseze discursul, prin exemple ale unor etnici creștini care și-au pus viața în pericol pentru a salva evrei. Cel mai cunoscut este cazul Vioricăi Agarici, o soră care conducea Crucea Roșie din Roman, care s-a pus în fața trenurilor și a obligat soldații germani să deschidă vagoanele pentru a putea oferi, alături de celelalte surori din organizație, asistență supraviețuitorilor. Gestul său a fost răsplătit post-mortem de statul Israel cu distincția „Drept între popoare“, iar la Muzeul Yad Vashem din Ierusalim a fost plantat un arbore în memoria sa pe „Aleea celor Drepți“.
Regizorul Alexander Hausvater, prezent și el în sală, marcat de imaginile de pe ecran, a afirmat că după 7 octombrie (n.m. 2023) Holocaustul continuă, declarație contrazisă mai târziu de un domn născut la Iași, al cărui nume nu l-am reținut, care a sesizat diferența dintre un eveniment în care evreii nu aveau nici o formă de apărare și ziua de azi, când există un stat care poate răspunde agresiunilor. Regizorul documentarului, Copel Moscu, a remarcat la final că Holocaustul se poate întâmpla oricând, și nu doar cu evrei, ci cu toți cei care se urăsc între ei.
Contextul actual
În drum spre casă am fost întrebat de prietena mea, care nu e din Iași, cum a fost posibil așa ceva, ca vecinii să-i denunțe și chiar în unele cazuri să lovească sau să îi omoare pe cei alături de care conviețuiseră până atunci. Am încercat să explic contextul istoric, alianța cu Germania nazistă, antisemitismul care bântuia prin toată Europa, propaganda antievreiască și acuzațiile de colaboraționism cu sovieticii, care bombardaseră masiv Iașul cu câteva zile înainte. Dar în zilele noastre e foarte greu de înțeles așa ceva.
Pe de altă parte, câteva zile mai târziu, un candidat care s-a declarat admirator al mișcării legionare și al lui Antonescu (i-a și copiat un fragment din discursul rostit în fața legionarilor, cuvânt cu cuvânt) a avut cele mai multe voturi în primul tur de scrutin al alegerilor pentru prezidențiale.
La momentul când scriu acest text are șanse să le câștige deși, în 2020, la emisiunea Elenei Puiu de la Fundația „Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei“, spunea: „Iar mișcarea legionară, atunci când se va scrie istoria adevărată, pentru că nu s-a scris încă istoria adevărată, dar se va scrie, ne va arăta că a fost cea mai puternică esență și expresie de sănătate și de voință proprie venită din poporul român. A fost unică, ea n-a fost nici o copie, făcută cu nimeni și de la nimeni“.
Cel mai mare procent de voturi pentru acesta au venit de la grupa de vârstă 18-24 de ani, tineri care cel mai probabil n-au habar despre aceste pete negre din istoria României (abia anul trecut a fost introdusă în școli disciplina „Istoria evreilor. Holocaustul“). Focare neolegionare din unele părți ale societății și din sânul BOR (episodul cu maicile care îi cântă lui Iustin Pârvu Sfântă tinerețe legionară este semnificativ), precum și discursurile mișcărilor de extremă dreapta din Europa au contribuit la ascensiunea antisemitismului în România.
Imaginile cu tânăra cu copil în brațe care, alături de alții, face salutul legionar la mormântul lui Zelea Codreanu dau fiori, pe bună dreptate, tuturor celor conștienți de cât de puțin e nevoie pentru a recrea un climat de ură similar cu cel care a permis tragedii precum cea ilustrată în documentarul lui Copel Moscu.
Galerie foto
