„În civilizația spectacolului, comicul e rege. (…) Un fapt într-adevăr neobișnuit, în societatea noastră contemporană, e dispariția unui personaj care timp de secole întregi și până cu puțin timp în urmă juca un rol important în viața statului: intelectualul. (…) Pentru că, în civilizația spectacolului, intelectualul mai stârnește interesul doar dacă e în pas cu moda și dacă se transformă în bufon. (…) Faptul că societatea a pierdut orice interes față de intelectuali e consecința directă a rolului neînsemnat pe care-l are gândirea în civilizația spectacolului. (…) Critica a dispărut aproape cu totul din mediile noastre de informare. (…) Frivolitatea e o modalitate de-a înțelege lumea și viața conform căreia totul este aparență, așadar teatru, joc, divertisment.“
Cuvintele îi aparțin lui Mario Vargas Llosa, sunt de la începutul anilor 2000, când au fost reunite într-un volum tradus și la noi, Civilizația spectacolului. În 2024, la aproape un sfert de secol după, la 35 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, ne descoperim fix în aceste cuvinte.
Luciditatea binelui social a cântărit mai greu
Cu cine ne-am trezit în Parlament? Câțiva cercetați penal, alți câțiva condamnați penal, doi foști lucrători în poliția politică comunistă, un colaborator al Securității, o videochatistă care se declară antreprenoare, și, da, iată, businessul ei e de succes, un actor de sitcom vulgar de la o televiziune comercială, care-a bătut la momentul difuzării recorduri de audiență. Printre alți senatori și deputați, și cei enumerați vor face legi pentru noi, cetățenii standard. Show-ul e garantat!
Bizarerii de acest fel s-au întâlnit și-n alte democrații. În Italia, Ilona Staller, cunoscută public sub numele Cicciolina, cum apărea pe genericul filmelor porno, a ajuns în legislativ. Pe listele Partidului Iubirii, fondat în 1991 alături de un alt porn-star, Moana Pozzi. Mandatul ei nu s-a remarcat prin nimic altceva decât afirmații și inițiative excentrice. Una dintre cele mai trăsnite a fost propunerea de-a rezolva pacea cu Irakul oferindu-se să aibă o partidă de amor cu Saddam Hussein!
După ce a eșuat cu Partidul Iubirii, Staller și-a lărgit aria de adresabilitate și a fondat Partidul Democrației, Naturii și Iubirii. A fost forma ei de protest împotriva tăierii pensiilor speciale pentru foștii parlamentari. Programul ideologic al formațiunii promova legalizarea mariajului între persoane de același sex și a consumului medical de marijuana, redeschiderea bordelurilor, un venit minim garantat pentru tineri, îmbunătățirea sistemului judiciar, eliminarea privilegiilor castei de politicieni bogați etc. Deși… atrăgător, proiectul n-a avut aderenți, luciditatea binelui social a cântărit mai greu.
Ce se întâmplă cu România noastră în acest moment?
Un alt subiect tangent la problematica zilei îl constituie legăturile dintre mai-marii comunităților sociale și artiști. Au vechime istorică. Am mai scris pe subiect chiar aici, în paginile „Suplimentului de cultură“. Mecenatul, ca modalitate de sprijinire financiară a formelor culturale, își trage originile și numele dintr-o asemenea asociere. Gaius Cilnius Maecena a rămas în enciclopedii prin protectoratul acordat mai multor cărturari valoroși, cei mai cunoscuți fiind Horațiu și Virgiliu. Poeții s-au implicat și-n politica de la Roma, de partea baricadei lui Maecena, spre binele cetății. Istoria culturală și politică s-au intersectat continuu de-atunci încoace, creatorii sfătuindu-i pe conducători în plan decizional și practic. Artiștii și filosofii depindeau de oamenii puternici care le asigurau confortul material necesar concentrării asupra scrisului, picturii, muzicii ori teatrului. În anumite cazuri, consecința era mulțumirea prin ode, portrete glorificatoare, lucrări cu dedicație. Unele au intrat ulterior în antologia genului, dar le-au umbrit demnitatea atunci când poziționarea era îndoielnică și a fost sancționată postum. Din păcate, e plină planeta de oportuniști fără verticalitate. Să ne amintim de actorii români care se înghesuiau în a recita osanale televizate cuplului Ceaușescu, pentru a obține beneficii personale. Lista e lungă! Poziționarea pro-autoritarism li se impută oamenilor de cultură mai mult decât altor categorii socio-profesionale prin prisma vizibilității de care se bucură într-o comunitate, prin puterea de influență pe care o pot exercita în rândul oamenilor obișnuiți.
Ce se întâmplă cu România noastră în acest moment? E atât de complicat, încât recurg la vorbele artistului insurgent Milo Rau, care are și detașarea necesară, privirea distanțată, expertă. Rau relata că, în 1989, a urmărit Revoluția Română la televizor. Avea 12 ani, iar 20 de ani mai târziu, fix la celebrarea a două decenii de la acel „în direct“, a regizat spectacolul și filmul documentar The Last Days of Ceausescus. „Avem impresia că s-a făcut o schimbare în sistemul de guvernare“, definiția esențializată a oricărei revoluții ca modificare radicală de rânduieli sociale.
Când, în 2009, a inițiat proiectul de reenactment al procesului celor doi dictatori, cu resursele International Institute of Political Murder, și l-a prezentat, „spectatorii erau uimiți din cauză că aceiași oameni care fuseseră aliați cuplului Ceaușescu se aflau acum în Curții Constituționale sau erau președinte și așa mai departe. Deci transformarea n-a avut loc de fapt“.
În lume sunt, din fericire, o sumedenie de scriitori și artiști care au militat împotriva autocrațiilor ce sfidează dreptul la libertate. Mario Varga Llosa, pe care l-am invocat deja, a luptat cu armele scrisului împotriva totalitarismului. Într-un interviu pentru „The Guardian“ (2002), spunea că „dictatorii nu sunt catastrofe naturale. […] Ei sunt rezultatul colaborării mai multor persoane și, uneori, inclusiv a colaboraționismului propriilor victime“. Sublinierea e pe nevoia de a lua atitudine în viața publică în favoarea binelui.