Am avut norocul să prind bilete pentru un concert din turneul IDLES în Marea Britanie. Trupa a adăugat o reprezentație suplimentară în Liverpool, în cadrul „Act 1.5 presents“, o inițiativă care transformă orașul Beatleșilor într-un „UN Accelerator City“ dedicat acțiunilor climatice, distincție care recunoaște angajamentul orașului față de inovarea tehnică și reglementarea inteligentă în vederea decarbonizării rapide a sectoarelor muzicii live și producției de filme/ televiziune. În weekendul 28-30 noiembrie, pe scena M&S Bank Arena de pe faimosul Royal Albert Dock, alături de IDLES, au urcat Massive Attack și Nile Rodgers, cofondatorul trupei de disco Chic.
Am fost mirat de ora anunțată pe biletul electronic, 17.30, în timp ce în alte orașe ale turneului ușile se deschideau, în cel mai bun caz, cu o oră mai târziu.
Am mers la casa de bilete și am întrebat care e programul, ocazie cu care am aflat mai multe detalii. În cadrul inițiativei „Act 1.5 presents“ au fost testate o serie de măsuri în vederea reducerii nivelului emisiilor de carbon și a poluării aerului care s-ar fi produs în mod normal la un eveniment de această amploare. O parte din măsuri au constat în alimentarea întregii locații a evenimentului cu energie 100% regenerabilă, catering cu produse vegetariene și încheierea spectacolului înainte de ora 22.00, pentru a permite fanilor să se întoarcă acasă cu transportul public.
La 19 fără ceva, când am ajuns în sala de concerte, pe scenă deja se manifestau Lambrini Girls, o trupă de punk din Brighton alcătuită exclusiv din femei. Am căutat să-mi las undeva geaca cu care eram îmbrăcat (a fost foarte frig la Liverpool în seara respectivă, cu o temperatură de 4 grade care se simțea, conform aplicației, ca de -3), dar surpriză: organizatorii nu prevăzuseră nici o garderobă. Așa că m-am întors, curios de agresivitatea cu care fetele se foloseau de instrumente și voce, și am rămas – la fel care restul publicului – cu geaca pe mine, iar mai târziu în jurul taliei. Între piese, scandări pro-Palestina și un discurs de condamnare a genocidului din Gaza. Muzical, Lambrini Girls nu sună rău, căci vin cu o energie nefinisată, brută, pe care și IDLES a arătat-o pe primele albume.
La ora 20 fix s-au stins luminile și pe scenă au apărut „băieții răi“ din Bristol. Îmi făcusem temele și, așa cum m-am așteptat, prima piesă a fost IDEA 01, atipică pentru ei, care deschide ultimul album, Tangk (despre care am scris pe larg într-un articole din luna iulie). Tensiunea a început să crească odată cu piesa Colossus, iar la Gift Horse, publicul cânta refrenul, ale cărui versuri erau imprimate și pe tricourile disponibile la standul de merchandise: „Look at him go“. Pe Mr. Motivator, Talbot a venit cu deja obișnuita cerință ca publicul să se despartă în două: „Are you ready to collide?“, urmată de un mult așteptat moment de moshing. Totul într-un mod civilizat, iar publicul, divers ca vârstă, era compus mai degrabă din clasa de mijloc creativă a Liverpoolului decât din punkerii cu creste ai anilor ’70. Dacă aveai chef să dansezi împingându-te în alții, aveai spațiu pentru asta. Dacă nu, puteai sta liniștit cu prietena, cu prietenii sau familia (am văzut inclusiv un tată de 60+ cu fata lui, o adolescentă de liceu).
Versurile de pe Mother, „The best way to scare a Tory is to read and get rich“ sunt relevante pentru stângismul militant IDLES, care face imnuri inspirate din lupta de clasă. „Violența sexuală nu începe și se termină cu violul/ Începe în cărțile noastre și în spatele porților școlilor noastre“ (t.m.) urlă Talbot, vocalistul, în timp ce-și lovește ritmic pieptul cu pumnul drept. Deși setlistul este planificat în detaliu, iar momentele în care provoacă publicul să se dezlănțuie par atent coregrafiate, furia și indignarea din voce rămân autentice de fiecare dată. După Car Crash urmează I’m Scum, una dintre piesele sale favorite, precedată de sloganuri îndreptate împotriva tabloidului „The Sun“ („Don’t read «The Sun», it will give you cancer“), preluate imediat de cei din audiență. Scandările reverberate de public au loc și după Love Song („Fuck the Tories“, într-un oraș puternic lovit de politicile neoliberale ale guvernului Thatcher) sau The Wheel („Viva Palestina“).
În afară de episoadele de crowdsurfing ale celor doi chitariști, Mark Bowen și Lee Kiernan, m-am bucurat să-i aud și în alte registre, mai sensibile, pe Roy sau pe The Beachland Ballroom (preferata mea, pe care n-o cântaseră când i-am mai văzut live la Barcelona). Spre final, au încheiat – ca de obicei – cu un imn dedicat „imigranților muncitori care fac această țară măreață“, Danny Nedelko (un fel de Dani Nedelcu, în română). O altă aluzie subtilă a lui Talbot, întâmpinată cu entuziasm de public, a fost înlocuirea în versuri a lui Mo Farah cu Mo Salah, aripa dreaptă a echipei fanion din Liverpool. Ultima piesă, Rottweiler, este un cântec antifascist al unei trupe antifasciste, așa cum se prezintă mai mereu: „Go/ Smash it, ruin it, destroy the world/ Burn the house down/ Unity“.
La 21.55, după ultimele acorduri, toată lumea s-a îndreptat cuminte spre ieșire. Am venim, ne-am distrat, am cântat și am dansat, dar totul într-un cadru organizat, clar delimitat. Rebeliune și punk, scandări și pogo, toate în limita programului. Contracultura încorporată în mainstream. Fără ceva alarmant sau surprize, ca să parafrazez un celebru cântec al celor de la Radiohead. Deși impactul nu a mai fost la fel de puternic ca prima dată când i-am văzut live, IDLES rămâne una din puținele trupe care pare că nu are cum să dezamăgească pe scenă.
Galerie foto
