La multe auditii, inclusiv la Porcupine Tree, simt limitarea cuvintelor. Muzicianul are la dispozitie un numar de mijloace cu posibilitati vaste; iar de cind cu spatializarea sunetului, s-ar putea spune ca-s infinite. Cind vrei sa transcrii pe hirtie ceea ce doar auditiv poti recepta, musai sa fii dotat cu un ridicat simt al umorului ca sa treci peste ridicolul in care te azvirle stradania. Mi-amintesc de Celibidache si de repetitiile sale cu orchestra. El stia ce trebuie sa se auda, intelegea ce fulgerase in creierul compozitorului, avea in minte continutul fara contur a ceea ce urma sa fie sculptura muzicala. Dar cum sa se faca inteles de instrumentisti, cind nivelul de comunicare se blocase la sfirsitul unui dictionar al cuvintelor dintr-o limba oarecare? Nici macar bogatia graiului german nu-l ajuta pe dirijor sa transmita esenta, si-atunci recurgea la gesturi de prestidigitator, la imprecatii si strigate nervoase, la tactici de imblinzitor de fiare. Ceea ce, in cazul dat, chiar semana…
Vorbind in termeni de prezentare generala, Porcupine Tree se distinge prin melodicitatea fara cusur a materialului sonor. Asta se datoreaza, probabil, influentelor epocii flower-power, psychedelismului de sorginte californiana. Sound-ul aminteste mai degraba de Grateful Dead decit de Pink Floyd, cu toate ca trupa este originara din Londra. Poti decela corespondente subtile atit in pasajele muzicale hipnotice, cit si-n culorile pastelate, cu forme nedefinite, ce gliseaza permanent, din clipurile proiectate pe ecrane situate in spatele scenei, la concerte. Nu putine piese mi-au rasunat in urechi la fel de tandru si suav ca unele cintate de Mamas & Papas, stirnind o stare de tinerete perpetua, posibila numai in vis… Iar ca toate sa aiba un plus de neimaginat acum patru decenii, trupa le-a mixat in surround! Un surround perfect, cum se poate auzi numai pe 2 LP-uri Pink Floyd, din 1973 si din 1975.
Desigur, si Depeche Mode sau Jean-Michel Jarre sint titularii unor mixaje 5.1 fara egal. Genul lor de muzica se preteaza minunat la surround, aproape as zice ca este predestinat acestei modalitati tehnice. La inregistrarile unde sint folosite instrumente traditionale rockului clasic – chitara, clape, bas, tobe – e mai greu de obtinut senzatia ca te afli in mijlocul formatiei, despre care vorbea Mikey Hart, sunetist la un remix Grateful Dead. Celor de la Porcupine Tree le izbuteste senzatia asta. Ascultati, de exemplu, partitura basului in piesa Hatesong, din concertul editat pe DVD – Arriving Somewhere. N-ai scapare, nu poti parasi cercul magnetic generat in valuri line de griful lui Colin Edwin!
Ca tot am pomenit numele unui component, altul decit Richard Barbieri, clapar esential… Trupa graviteaza in jurul personalitatii lui Steven Wilson, un tip cu alura grunge si ochelari + voce a la Lennon, muzician complet asupra caruia voi reveni cindva. Sa va edificati despre ce-i vorba, luati discul din 2001, Lightbulb Sun, reeditat asta toamna in 5.1, si ascultati-l pe-un sistem adecvat…