Constelația de tehnici erotice care ne înconjoară este fascinantă, este la fel de tulburătoare pe cât e cerul înstelat. Numai că aici vorbim de un act sexual interiorizat, la nivel cultural, care diferă de standard.
Nu e deviație, ci perversitate. Și, evident, ca oricare alta, e o perversitate care pervertește. În cazul de față, o perversiune față de o națiune întreagă, scindată între niște opțiuni pe care nu și le dorește.
Dar e vorba și de altceva, de faptul că un popor a fost învățat să se ia pe sine în râs, să se desconsidere. Partea cu haz de necaz a românilor a ajuns într-un punct la o formă de desfigurare a sinelui – e drept, lucru ajutat din plin de politicienii din ultimele decenii, care au aruncat în ridicol ideea de reprezentant, de cel care încearcă să aibă grijă de o comunitate, de cei care au ales un om să îi conducă.
Și așa ajungem la perversiune: din această autodesconsiderare ajungem la sublimări lacaniene, la felul în care în subconștientul nostru transmutăm aproape alchimic această tehnică a abandonului practicată de politicieni într-o formă erotizată de ură. Este o rătăcire necesară pentru a putea merge mai departe, una care este provocată de ostilitate – aceasta fiind starea în care cineva vrea să facă rău unui obiect al cunoașterii.
Între statut și stătut
Ostilitatea în perversiune, după cum arată și Robert J. Stoller, este o formă de a îți închipui răzbunarea, o formă care se ascunde în acțiunile pe care le săvârșești întru pervertire pentru a preface trauma copilăriei în reușită la nivel de adult. Or asta arată cam pe unde ne aflăm ca societate. Încă încercăm să izbândim asupra copilăriei noastre, ceea ce înseamnă comunismul care ne-a maltratat ca ființă societabilă, și asupra coșurilor adolescenței noastre, adică eterna tranziție pe care o cunoaștem de mai bine de 30 de ani încoace.
Iar aici nu ne aflăm într-un scenariu luat din Iliada, în care măcar din când în când putem aștepta o intervenție a zeilor, nici într-o speranță a unui deus ex machina, aici ne avem numai noi pe noi. Nimic nu poate oferi o protecție mai mare decât o proprie piatră de mormânt, este adevărat, însă nu cred că perversiunea românilor merge chiar până acolo, chiar dacă are momente în care pare să frizeze absolutul. Problema este că ne căutăm fără să ne găsim, că ne brutalizăm cu gândirea că suntem totodată cei mai buni și cei mai răi. E motivul pentru care ne găsim în postura actuală, când nu mai vedem cine suntem, ne dăm seama la nivel interior că suntem slabi, ceea ce ne face să ne revoltăm și să afirmăm exterior că suntem cei mai puternici. De aici, din această contradicție, din acest conflict între esse și essere, sau cu totul altfel spus dintre statut și stătut, apare la suprafață perversiunea. Nu mai vorbim aici despre influențele exterioare, unele implicite, altele explicite, care se manifestă în a modifica condiția de echilibru în care ar trebui să se afle o societate.
Este vorba până la urmă de firea naturală, care se manifestă și la nivel de societate, așa fracturată cum este – și cum este normal să fie – de a își urmări dorința de a se satisface, de a se automulțumi. Iar asta se manifestă în special în aparențe. Pentru că toți căutăm să părem împliniți, lucru pe care îl manifestăm și la nivel de grup.
Ne ducem anxietatea mai departe
Însă, în societatea noastră, din păcate, facem asta în cea mai mare măsură tocmai în căutarea de a ne păstra masca, pentru că cinismul, ura, alienarea, chit că adeseori nu recunoaștem lucrul ăsta, fac parte din noi, indiferent în ce bulă ne-am afla. Fiecare se consideră de partea potrivită a istoriei, de partea binelui. Însă aici ne lipsește una dintre întrebările de bază, dintre acelea care ne fac egoismul și egotismul să se îngrozească: noi, de fapt, în ce fel de lume am vrea să fi crescut? Dar pentru cei care vin după noi, ce lume ne-am dori?
În 1996 apărea la noi traducerea din Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime și torționari în secolul XX, în care vorbea despre cum viața morală nu a murit în lagăre. Dar că definitoriu pentru secolul trecut este tocmai invenția lagărului totalitar.
În secolul XXI însă mi se pare că am ajuns la internalizarea lui, în dublu sens, nu numai că ne internăm fiecare în propriul lagăr, ci, mental, îi internăm pe ceilalți în altele. Este o cezură a memoriei, în care ne oprim între memoria literară și cea exemplară, cea din urmă fiind în măsură să ne ajute să învățăm dintr-un eveniment trecut o lecție pentru prezent. Și până acum ar fi trebuit să fi știut unele lucruri. „Trecutul nu trebuie să fie atât un monument, cât un instrument de acțiune pentru prezent.“
„Fericirea e un lucru mărunt“, așa spune un vers prost, dar asta nu face să aibă mai puțină dreptate. Iar pentru a înțelege mai bine lucrurile nici măcar nu trebuie să facem altceva decât mărunțișuri, ca la traversat strada: să ne uităm în stânga, să ne uităm în dreapta, și apoi să vedem cum mergem înainte. Uneori lucrurile sunt atât de simple, dacă le esențializăm. Altfel ne ducem anxietatea mai departe, închipuindu-ne că suntem autonomi și responsabili, până când ajungem la o fetișizare a sinelui ce va duce către perversiune. Simplul fapt că ne temem să ne îndepărtăm de acest construct pe care îl numim identitate românească ne arată că este vorba despre un fetiș al slăbiciunii noastre, că nu ne simțim capabili să fim români oriunde, oricum, indiferent de circumstanțe.
Până la urmă, rămâne întrebarea nu cine suntem, că asta știm (mai bine zis, bănuim), ci încotro vrem să ne îndreptăm? Mai dorim perversitatea în care ne scăldăm și care astăzi se manifestă atât de puternic, încât Moscovia riscă să ne mănânce? Sau dorim să ne afirmăm noi înșine pe noi, cu bune și cu rele și să ne căutăm drumul cu adevărat?
Câtă vreme suntem copii ai Europei, ea are grijă de noi. Societatea europeană va inventa moduri de a ne crește – și asta se întâmplă, dacă e să ne uităm în jurul nostru, de aproape 18 ani. Ceea ce înseamnă că nu mai suntem chiar copii, deja ne-am luat buletinul, chiar în scurt timp ne apropiem de dreptul de vot. Adolescența europeană trebuie de acum să se termine. La fel și perversiunile prin care trecem. Suntem de acum la o vârstă adultă și trebuie să ne urmăm calea. Anxietățile vor rămâne, este limpede, dar ar trebui să ne învățăm și sufletul să ne fie străveziu când vine vorba de Europa.