Ruxandra Gubernat este regizoare de film documentar și cercetătoare ce se axează cu precădere pe subiecte sociale. Anul acesta a debutat cu primul documentar observațional, o fidelă radiografie aș spune, despre Generația Z produs în România, VIS.VIAŢĂ (IMAGINARY YOUTH). Ruxandra a urmărit timp de patru ani viețile a trei adolescenți ce vin din medii total diferite, explorându-le trăirile fruste ce caracterizează generația lor. Una, o actriță adolescentă dintr-o familie de activiști, ne este prezentată în rolul principal al unei piese de teatru despre generația ei, care alege să plece din țară. Habet, un trapper de etnie romă dintr-un cartier sărac al capitalei, provine dintr-o familie pentru care migrația a fost soluția de supraviețuire. Acum trebuie să decidă ce direcție va urma în viață. Ștefania este o tânără activistă care și-a petrecut adolescența protestând în stradă pe teme de mediu, dar care se simte încorsetată de părinții prea protectori și tot ce își dorește este să plece. Cei trei sunt protagoniștii din VIS.VIAŢĂ (IMAGINARY YOUTH), iar Ruxandra vectorul lor. Documentarul explorează una dintre primele mari decizii ale procesului de maturizare: ce alegi să faci cu viața ta după liceu?
Ruxandra a mai coregizat Portavoce (2018), un documentar de mediu metraj care analizează valurile de proteste din România ultimelor decenii. Implicată activ în educația prin cinema, Ruxandra este mentor în programul de media literacy Focus, dedicat adolescenților din comunități rurale, prin care promovează împuternicirea tinerilor prin artă cinematografică. În 2023, a cofondat Asociația Patrupetrei, un spațiu de creație axat pe teme precum drepturile femeilor, marginalizarea socială și participarea civică a tinerilor.
Cum a apărut ideea documentarului VIS.VIAŢĂ? Ce anume te-a făcut să te îndrepți către Generația Z, ca subiect central? Și cum ai ales titlul filmului?
Îmi place să cred că adolescența e acel spațiu/ timp în viața unui om în care cinismul, ura, alienarea sunt încă departe de noi și există mai mult loc pentru visare, pentru planuri. Sunt multe porți și lumi deschise către orice, măcar la nivel ideatic. Dar, realitățile în care ne mișcăm, mediul extern, limitările sunt acolo și am vrut să explorez asta. Cum se navighează între ce ar putea fi și ce este realmente posibil, în condițiile socio-economice în care adolescenții se mișcă. Cum diferă oportunitățile între un grup social și altul. Visează aceleași lucruri? Sunt planurile lor posibile și realizabile? Titlul VIS.VIAŢĂ cred că include toate aceste gânduri, deși a apărut pe final de proiect. Am lucrat, timp de șase ani, cu titlul în engleză – IMAGINARY YOUTH – care se juca cu contradicțiile și compatibilitățile dintre imaginarul colectiv – mai ales pe ideea asta de „vrem o țară ca afară“, și cum lucrează asta la nivel individual – „țara asta nu poate să-mi ofere ce-mi doresc“. Iar primul titlu de lucru a fost The Illiberal Society and Its Enemies, în contextul tendințelor iliberale din regiune și nu numai și ale presiunilor asupra tinerilor. Dacă ar fi să fac un arc între 2018 și momentul în care ne aflăm, probabil că intuițiile noastre nu erau departe de ce se întâmplă, de amenințarea tuturor libertăților individuale.
Care au fost cele mai mari provocări în a urmări timp de patru ani viețile celor trei protagoniști? Cum ați făcut selecția lor, tu împreună cu echipa, căci știu că ați avut în primă instanță 12 tineri cu care ați început proiectul?
Am pornit cu ideea că pleacă în continuare foarte mulți tineri din țară. Și am vrut să începem cu cei care încă nu au planurile clar stabilite. Așa că am abordat cât de multe grupuri de adolescenți pe care am reușit să le găsim în perioada de research, din multe zone și contexte sociale. Am rămas la Una, Habet și Ștefania pentru că am simțit că putem face proiectul ăsta împreună pe termen lung. Provocări și nesiguranțe au fost multe. Dar nu cred că a existat în vreun moment incertitudinea legată de realizarea proiectului. Iar modul în care cei trei s-au implicat a fost absolut împlinitor pentru mine. Și cred/ sper că și pentru ei. Nu e un lucru mic să fii în viața cuiva cu o cameră timp de patru ani, mai ales că vorbim despre adolescenți. Nu știu, am plecat cu încrederea că deschiderea mea în a-i asculta și a fi parte (activă) din viața lor, o să-i facă să aibă încredere, să nu se teamă că nu vor fi corect reprezentați.
Ați început să lucrați la proiect în 2019, iar în primăvara acestui an ați avut avanpremiera la Festivalul Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania. Câte vise/ vieți au trecut de atunci? A fost un proiect de durată, cu sute de ore de filmare, cu o pandemie care a complicat și mai mult lucrurile…
Am început filmările cu cei trei în februarie 2019, lucram deja la proiect din martie 2018. Au trecut aproape șapte ani, timp în care ne-am schimbat cu toții. Eu am devenit mamă în 2020, în plină pandemie, și poate că atunci nu am realizat, dar probabil că a schimbat relația pe care o aveam cu copiii mei din documentar. Îmi place să privesc lumea cu blândețe, oricât de ostilă ar fi, și să dau tot ce am pentru oamenii de lângă mine. Cred că e indicat și sănătos să ne înarmăm cu blândețe, pentru că avem foarte puțin control asupra a ce se întâmplă în afara noastră. Am acest vis constant, pentru umanitate, să „try a little tenderness“. Și sper că i-am influențat și pe ei să aibă încredere în visele lor și, orice s-ar întâmpla, să nu „look back in anger“. Mda, când rămân fără cuvinte, recurg la muzică.
Sunt generațiile chiar atât de diferite între ele? Tranziția către maturitate presupune incertitudini, revoltă, descoperiri, trăiri și emoții de intensități uriașe. Cum se simt, cum se văd toate acestea la cei din dreptul literei Z?
Nu sunt. Sau eu n-am simțit asta. Cred că oamenii din Generația Z pe care i-am cunoscut sunt mai vocali, mai curajoși decât milenialii, dar e o ciclicitate acolo între generații. E clar că ritmul, viteza cu care se întâmplă lucrurile s-au schimbat și timpul de adaptare la orice schimbare externă e mult mai mic. Așa că mă uit la ei cu respect, pentru că se descurcă de minune.
„Văd că lucrurile nu se schimbă în bine în țara mea și cred că am nevoie de o pauză de România“ este replica Ștefaniei Gârțu, și mi-a rămas în minte mult după încheierea filmului. Poate pentru că sentimentul acesta de evadare l-am avut cu toții la un moment dat, începând cu părinții noștri? Este acest documentar și pentru părinți?
Ideea evadării din România nu e nicicum nouă. E o constantă să ne dorim să fim altundeva. Cum spune și Habet „oamenii care vor să facă ceva nu cred ca vor rămâne în România“. De ce simțim asta transgenerațional? Poate pentru că e mare neglijența pentru binele individului? Poate pentru că ne simțim masă de manevră, instrumentalizabili? De ce trăim cu impresia că în alte societăți vom găsi „oameni, mai presus de toate, onești“, cum spune Una? Poate că sunt niște clișee, dar faptul că le resimțim, de la o generație la alta, generalizat spune foarte mult despre relația între stat și indivizi, între instituții și individ. Cred că este un documentar pentru toată lumea, din perspectiva adolescenților, pentru că acolo încă nu există blazare.
Documentarul ca gen e o oglindă, o ușă deschisă către viețile intime și necosmetizate. Cum ai reușit să creezi un spațiu safe cu ei, în care să fie sinceri, autentici și vulnerabili în fața camerei?
Am înțeles că vor să fie ascultați, că au lucruri de spus și am fost sinceră cu ei. Spuneam că nu sunt blazați, dar te și taxează imediat dacă simt că nu ești tu autentic în demersul tău. Nu a fost cazul, intențiile mele au fost oneste și au avut încredere în mine.
VIS.VIAŢĂ a fost debutul tău regizoral. Ce urmează ca planuri de viitor? Te-ai gândit să faci o continuare, peste câțiva ani, cu aceiași protagoniști?
VIS.VIAŢĂ e un proiect pe care aș putea lucra toată viața, dar… vom vedea ce vor și ei. Acum lucrez la un proiect despre pierdere de sarcină, avort și infertilitate, o altă temă ignorată și foarte puțin prezentă în discursul public. Am început cu o expoziție multimedia la Rezidența9, care se cheamă UNA DIN TREI, și care va fi itinerată în Bulgaria în februarie 2025. Și continuăm cu un documentar pe aceeași tema, I’m Every Woman, o coproducție România, Bulgaria, Danemarca, Franța. Mai ales în contextul în care drepturile femeii sunt puse sub semnul întrebării la nivel global, iar tendințele extremiste sunt din ce în ce mai răspândite, proiectul ăsta este foarte important pentru noi și, sperăm, pentru un public cât mai larg.