Procesul de creație din spatele unui album merită cu siguranță aniversat în sine, mai mult poate decât data lansării propriu-zise a discului, dată care, fără îndoială, e un frumos prilej de celebrare peste ani, fără a spune însă nici o poveste. Istoria unui album e suma poveștilor fiecărei piese în parte, de la misterul primelor note până la forma finală care iese din studioul de masterizare.
Cea mai frumoasă parte a acestor povești e, de obicei, cea din studioul de înregistrări, acolo unde muzicienii interacționează, se stimulează reciproc, creează. Iar dacă studioul de înregistrări e de fapt un conac elisabetan datând din 1578, atunci poveștile capătă dimensiuni cu adevărat fabuloase, care e imposibil să nu-și pună amprenta pe muzica de pe disc.
Ei bine, conacul cu pricina se numește Lake House și se află în Wiltshire, în sud-vestul Angliei, iar discul cu pricina se numește Ten Summoner’s Tales (înregistrat între iunie și decembrie 1992 și lansat în martie 1993). Atât locul, cât și proiectul muzical îi aparțin lui Sting, pe numele adevărat Gordon Matthew Thomas Sumner – aspect important pentru înțelegerea „poantei“ din titlul albumului care însă ne duce cu gândul și la The Summoner’s Tale, una dintre povestirile incluse de Geoffrey Chaucer (cel supranumit „The Father of English Literature“) în The Canterbury Tales.
Literatură și pop-rock
A combina literatura (mai ales literatura Evului Mediu) cu muzica pop-rock nu e un lucru tocmai tipic pentru discurile sfârșitului de secol XX. Cred că nu greșesc dacă spun că redescoperirea magiei pe care literatura o poate exercita asupra muzicii are loc, în peisajul pop-rock, mai degrabă la începutul secolului XXI; unul dintre exemplele cele mai bune în acest sens ar fi albumul An Appointment With Mr. Yeats al celor de la The Waterboys (2011). În contextul anilor ’90, trimiterile lui Sting la literatura engleză veche par a nu se conforma trendurilor dictate de showbiz, însă când s-a conformat Sting acestor trenduri?
Desigur, Chaucer și Evul Mediu nu se regăsesc prea mult în bagajul ideatic al pieselor de pe album, însă promovarea vizuală a discului merge destul de mult pe elemente medievale: Sting apare pe copertă și în booklet în rol de menestrel aflat în incinta unui castel (aproape mereu în prezența unui cal alb), versurile pieselor par a fi tipărite de Gutenberg, iar videoclipul piesei If I Ever Lose My Faith in You ni-l arată pe muzicianul britanic în chip de rege, înfruntând cu sabia valurile învolburate ale mării – trimitere la legenda regelui Canute, care în zadar îi comandă oceanului să-și retragă apele, dovedindu-le astfel supușilor săi că nu e atotputernic și că o forță mai înaltă decât orice rege stăpânește natura, deci și pe om.
A încercat oare Sting, prin această abordare, să reînvie gustul marelui public pentru literatură, istorie și legendă într-o perioadă în care cultura hip-hop, care cultiva valori cu totul diferite, câștiga din ce în ce mai mult teren pe canalele de radio și televiziune? Probabil că nu. Probabil că unicul scop al albumului Ten Summoner’s Tales a fost acela de a transmite oamenilor muzică prin intermediul unui concept de care Sting, cândva profesor de engleză, a fost mereu atașat. A dăunat acest concept (oarecum elitist) receptării largi și vânzărilor discului? Dimpotrivă: albumul a ajuns pe locul doi atât în UK Albums Chart, cât și în US Billboard și a fost distins cu trei premii Grammy.
Live în conac
Unul dintre aceste premii Grammy este pentru Best Long Form Music Video. Ei bine, aici voiam să ajung, căci cel mai bun mod de a sărbători sesiunile de înregistrări pentru Ten Summoner’s Tales este de a readuce în atenția publicului acest excelent film, care e, dacă vreți, versiunea video a albumului: piesele sunt interpretate exact în ordinea de pe disc (lipsește o singură piesă, Everybody Laughed But You), „live in the studio“, adică live în acel conac elisabetan amintit mai sus.
Nu trebuie să mai spun în ce mod influențează acest loc atmosfera recording session-ului la care noi, ca spectatori (ca să nu spun intruși), asistăm. Cadrele interioare (în esență un salon cu ferestre imense și un impunător șemineu din piatră) alternează cu cadre exterioare de o frumusețe răscolitoare, căci există ceva răscolitor în toamna târzie a countryside-ului englezesc.
Salonul despre care vorbesc îi adăpostește pe muzicienii de pe Ten Summoner’s Tales împreună cu instrumentele lor și toată aparatura necesară unui studio session. Nu sunt muzicieni de rând, căci Sting nu lucrează cu oricine: îl avem pe Dominic Miller la chitară (care va rămâne un pilon
important al albumelor și turneelor lui Sting), pe Vinnie Colaiuta la tobe și pe David Sancious la clape.
Doug Nichol, regizorul filmului, comprimă în 50 de minute un session-maraton de o zi și o noapte, însă are grijă să marcheze pe ecran orele la care sunt filmate interpretările pieselor… și nu numai:
Sâmbătă, 7 AM – Calul alb de pe coperta albumului galopează într-un țarc, stârnit parcă de o chitară aflată în probe. Se pregătește ceva.
Sâmbătă, 8 AM – Prologue (If I Ever Lose My Faith In You) începe în lumina caldă a dimineții care inundă încăperea, cu un Sting foarte jucăuș, mai ales pe finalul piesei unde improvizează excelent împreună cu David Sancious.
Sâmbătă, 10 AM – Urmează Love Is Stronger Than Justice (The Munificent Seven), o piesă cu accente country, o infuzie matinală de bună dispoziție care se materializează iarăși într-o mini-improvizație. David Sancious se remarcă din nou ca un foarte inventiv partener de joacă, iar alunecarea de la country la jazz e delicioasă. Un contrabas se prăvălește, la propriu, peste clapă, dar nu-i nimic.
Sâmbătă, 11 AM – Fields of Gold aduce cu sine o atmosferă meditativă și nostalgică. E rândul lui Dominic Miller să se remarce cu un sunet de chitară semi-acustică venit parcă din altă dimensiune: cea a amintirilor pierdute pe câmpiile aurii…
Sâmbătă, 1 PM – Heavy Cloud No Rain aduce nori plumburii deasupra conacului. Dominic Miller are aici un solo de excepție, de această dată pe chitară electrică, iar pauzele din structura piesei sunt prilej de mimică ludică.
Sâmbătă, 2 PM – She’s Too Good for Me începe pe un ritm foarte alert pentru ca mai apoi să se transforme, pentru câteva secunde, într-un neașteptat intermezzo liric. O experiență interesantă, însă foarte scurtă. Gustul pentru improvizație a pierit odată cu dimineața.
Sâmbătă, 4 PM – Seven Days mută reflectorul pe tobe, având o partitură care ar putea pune mulți bateriști în dificultate. Nu și pe Vinnie Colaiuta. Fără îndoială una din piesele de rezistență ale albumului.
Noaptea se lasă, session-ul continuă…
Sâmbătă, 10 PM – Saint Augustine in Hell începe cu actorul David Foxxe în rol de Mefisto. Afară e întuneric, iar focul arde în șemineu proiectând pe pereți siluete nebuloase, între care și cea a unei pisici negre. Încă o piesă puternică a albumului care deschide, într-un tempo susținut, partea nocturnă a studio session-ului.
Sâmbătă, miezul nopții – It’s Probably Me vine ca un respiro. E vorba de varianta înregistrată de Sting special pentru Ten Summoner’s Tales, deci fără Eric Clapton și Michael Kamen. Se instalează din nou o atmosferă meditativă în care și următoarea piesă se va încadra perfect.
Sâmbătă, 2 AM – Pentru Shape of My Heart celor patru li se alătură Brendan Power, la muzicuță de coloratură. Un sunet excelent și o piesă făcută parcă să-și atingă potențialul maxim doar târziu în noapte. Session-ul continuă…
Duminică, 4 AM – …și continuă pe același ton: Something The Boy Said cu același Brendan Power și aceeași alunecare meditativă în noapte… dar și în oboseală, căci fețele muzicienilor trădează epuizarea.
Duminică, 8 AM – Epilogue (Nothing ‘Bout Me) readuce lumina dimineții, care inundă iarăși încăperea pe un ritm vioi și plin de speranță. Speranța că discul, odată definitivat, își va găsi drumul în lume. Și l-a găsit, într-adevăr, rămânând până azi unul din cel mai bine vândute albume ale lui Sting. Încă ceva: un exemplar din Ten Summoner’s Tales a fost primul produs cumpărat vreodată prin intermediul internetului (urmat, la câteva minute, de o pizza). Iată ce face foamea de muzică bună. (articol apărut inițial în revista Sunete, nr. 3/2017)