După 45 de ani, The Wall rămâne unul dintre cele mai populare și spectaculoase momente din istoria muzicii rock.
Încă din timpul turneului de promovare al albumului Animals (1977), Roger Waters începea să simtă presiunea statutului de rock star. Turneul, intitulat In the Flesh, nu fusese pentru el o experiență plăcută, dimpotrivă. Waters detestase felul în care reacționau fanii: „Devenise mai mult un eveniment social decât o relație obișnuită și controlată între muzicieni și public“. Și a mai fost și un celebru incident, pe 6 iulie 1977, la concertul de la Montreal Olympic Stadium, când un grup de fani foarte zgomotoși l-a scos pe Waters atât de tare din sărite, încât l-a scuipat pe unul dintre ei.
În acea seară, Waters a stat de vorbă cu producătorul Bob Ezrin și cu prietenul psihiatru al acestuia, recunoscând în fața lor sentimentul de alienare și disperare pe care îl resimțea. Le-a vorbit despre dorința lui de a se izola, construind un zid de-a lungul scenei, între public și el.
Aceasta a devenit tema centrală a viitorului album al formației, un alt album conceptual care să vorbească despre izolare, despre sentimentul de abandonare și despre răni fizice și mentale din copilărie, care nu se vindecă niciodată. Albumul avea să se transforme mai mult în proiectul personal al lui Waters și, lansat pe 30 noiembrie 1979, să devină succesul al doilea ca mărime din cariera Pink Floyd, dar și albumul care, în cele din urmă, avea să ducă la destrămarea formulei de aur a formației. 45 de ani mai târziu, în 2024, The Wall rămâne un album pe care nimeni încă nu-l poate uita sau trece cu vederea.
„Ideea The Wall s-a conturat în peste zece ani de turnee“, a explicat Waters. „Mai ales ultimele, în 1975 și 1977, când cântam în fața unor săli uriașe și pline, sau pe stadioane, pentru fani care veniseră mai mult pentru a bea bere. În consecință, concertele au devenit o experiență stranie, am devenit foarte conștienți de apariția unei bariere între noi și audiență, iar discul a început prin a fi o expresie a acestui sentiment. Dar albumul este parțial autobiografic. Vorbește mult despre copilăria mea, despre tatăl meu, care a murit în Al Doilea Război Mondial. Și vorbește și despre Syd Barret, dar evocă și alte experiențe.“
The Wall nu a fost un simplu album, este și un spectacol, și un film de mare impact. Încă de la început, Waters începuse să schimbe idei cu desenatorul Gerald Scarfe (care a realizat coperta albumului și secvențele animate din film), cu designerul Jonathan Park și arhitectul Mark Fisher, punând la cale viitorul spectacol. Un show cu un zid construit pe scenă, una dintre cele mai mari nebunii din rock de până atunci, o producție extrem de costisitoare, dar gândită ca un atac senzorial asupra spectatorilor.
Succesul anului 1979
În 1979, amintește publicația „Classic Rock“, rockul era dominat de noul curent, punk. Cu toate acestea, în acel an au apărut două dublu-albume remarcabile și complet diferite: London Calling al trupei The Clash și The Wall. „Unul era creația unei trupe care întruchipa esența muzicii punk: furie, atitudine anti-sistem și rebeliune tinerească; celălalt, opera unor staruri rock milionare, reprezentând exact ceea ce punkiștii dis-prețuiau. Ambele albume aveau teme apocaliptice, dar în vreme ce unul dintre ele vorbea limpede despre a te distra în fața dezastrului, celălalt era caustic, neiertător și nihilistic, dar și o critică cinică a celebrității în rock.“ Interesant, tocmai The Wall avea să se impună mai mult publicului amator de punk al anului 1979.
Trăgând linie după patru decenii și jumătate, The Wall rămâne unul dintre cele mai bine vândute albume din toate timpurile, cu 30 de milioane de exemplare cumpărate de fani, și a stat săptămâni întregi în topuri. Criticii au avut însă păreri diferite.
„Recenziile au fost mixte, dar poate că Melody Maker a surprins cel mai bine spunând: «Nu sunt sigur dacă este genial sau groaznic, dar îl găsesc absolut captivant»“, avea să declare mai târziu chitaristul David Gilmour.
Faima lui The Wall a crescut și mai mult în 1982, odată cu lansarea uluitoarei adaptări cinematografice semnate de Alan Parker, Pink Floyd – The Wall. Pentru un public ca cel de azi, obișnuit numai cu blockbustere, poate părea greu de crezut că, în 1982, filmul The Wall a fost un succes și că a stat în topuri chiar sub cele mai populare filme, precum E.T. the Extra-Terrestrial și An Officer and a Gentleman.
Dar tensiunile apărute deja de câțiva ani între membrii Pink Floyd s-au amplificat în perioada realizării The Wall și apoi a ultimului album făcut împreună, The Final Cut, și s-au încheiat cu plecarea lui Waters spre o carieră solo, cu suișuri și coborâșuri, și, exceptând scurta reuniune din 2005, cu 40 de ani de istorie publică de venin între muzician și foștii săi colegi.
Moștenirea unui zid care a sfârșit o trupă
În tot acest timp, Waters a mai resuscitat show-ul The Wall în nume propriu, întâi în 1990, pe ruinele Zidului Berlinului, și apoi, spre surpriza generală, în 2010, în turneul The Wall Live. După plecarea lui Waters, restul trupei Pink Floyd nu și-a arătat un mare interes în a mai interpreta The Wall, iar recent Waters a ales să facă un turneu în cursul căruia să prezinte în întregime albumul The Dark Side of the Moon, cu adevărat cel mai de succes disc din istoria Pink Floyd.
Cu toate acestea, în cei 45 de ani de la lansare, moștenirea The Wall a continuat să crească. „Rămâne cel mai bine realizat album conceptual din istoria muzicii rock“, scrie revista „Ultimate Classic Rock“. „Dar, în cele din urmă, The Wall a ridicat un zid între Waters și colegii lui, marcând sfârșitul uneia dintre cele mai îndrăznețe formații rock din istorie. Cu toate acestea, Pink Floyd a lăsat lumii o operă de o profunzime remarcabilă, care, după atâția ani, rămâne inegalabilă.“