Am profitat de faptul că Raluca Nagy a fost invitată la FILIT toamna asta și am stat de vorbă față în față, urmând câteva linii pe care ea le-a explorat mai ales în volumul de nonficțiune, Despre memoriile femeii și alți dragoni, care a deschis, anul trecut, colecția de nonficțiune a imprintului n’autor, la Editura Nemira.
În ultimii 20 de ani, Raluca s-a mutat în foarte multe zone de pe harta lumii, iar acum locuiește în Coreea de Sud. Cărțile ei au fost scrise pe continente diferite și au avut parte de o primire entuziastă în România. Primul ei roman, Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira, 2018), a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi „Observator cultural“ și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. Al doilea, Teo de la 16 la 18 (Editura Nemira, 2021), nominalizat, la rândul lui, la o serie de premii importante, a fost finalist din partea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2022.
Despre memoriile femeii și alți dragoni e un memoir scris sub forma unei lungi scrisori, o documentare a prezentului trăit în Vietnam, în timpul pandemiei de Covid, exeperiență ce i-a declanșat o privire înapoi, către anii de formare, către viața în ale spații și către copilăria în România. Stilul de viață comunitar și plasa socială puternic sudată sub regimul politic socialist din Vietnam au făcut-o să se gândească la anii comunismului din România și să-i reviziteze, identificând beneficiile comunității, mai ales în contrast cu un individualism tot mai rapace. A vorbit despre necesitatea unei analize oneste a trecutului nostru recent, despre impactul neoliberalismului asupra creativității, despre regimul scrisului și regimul mutărilor, presiunea productivității și chiar și despre impactul premiului Nobel recent câștigat de sud-coreeana Han Kang în societatea din Coreea de Sud. Am rămas cu vocea foarte distinctă a unei scriitoare care prețuiește munca în comun, beneficiile pauzelor și fluxul ideilor între sensibilități afine.
Interviul a fost realizat cu sprijinul echipei FILIT, cărei îi mulțumesc.
Raluca, ai locuit în nenumărate locuri, peste mări și țări, ca și cum ai face parte din corpul diplomatic. Acum locuiești în Coreea de Sud. Cum se simte scrisul tău aici? Cum e mediul nou pentru ce scrii acum?
Bună întrebare pentru că, din punctul de vedere al scrisului, sunt întotdeauna cu un capitol în urmă față de viața mea. Ce vreau să spun e că mereu într-un loc nou am scris despre locul anterior în care am trăit. Romanul de debut l-am scris în Anglia, deja plecasem din Japonia. Cartea cea mai recentă am scris-o în Japonia, după ce plecasem din Vietnam, iar acum cred că în Coreea încep să scriu puțin despre Japonia, dar nu mai sunt acolo. Ca un om care a intrat într-o nouă relație fără să-și fi rezolvat toate problemele din cea anterioară, ceea ce nu e recomandabil, din câte știu. Și de asta am așa, o zonă de buffer din punct de vedere al scrisului: dintr-un anume punct de vedere, eu încă trăiesc în Japonia, pentru că despre asta scriu. Nici nu suntem în Coreea decât de trei luni, dar cred că ne-am acomodat destul de bine și nu a fost așa un mare șoc cultural venind din Japonia. Dar sunt în continuare, cu mintea, în experiența din Japonia. Și-atunci e așa… un fel de viață schizoidă. Când mă închid eu cu gândurile mele de scris, sunt, cel puțin la început, încă în țara de dinainte.
Mi-a plăcut mult formula asta de autodocumentare pe care o explici în Despre memoriile femeii și alți dragoni. Mă întrebam dacă, în paralel cu scrisul de ficțiune, simți nevoia să ai și partea asta de autodocumentare din mers sau în diverse locuri și contexte. Faci asta în continuare?
Da, o fac. Cred că vocațiile astea vin dintr-un loc comun – vocația de antropolog, sau de scriitor, sau de om care lucrează cu observația și cu textul –, pentru că nu-mi aduc aminte de mine, de viața mea altfel decât scriind. De când am învățat să scriu, după ce îmi terminam viața de școlar, cu ore, cu teme, sport sau ce mai făceam eu, aveam un răgaz până la cină în care scriam și îmi explicam mie însămi ziua respectivă. Întotdeauna am simțit nevoia asta: să mă explic pe mine, să-mi explic viața. Nu face nimic impresionant un copil de opt ani: „am citit cartea cutare, m-am certat cu prietena mea Andreea“, dar aveam senzația că-mi scapă viața printre degete dacă nu o cristalizez scriind-o. Acum, dacă mă uit la chestiile alea, bineînțeles că sunt amuzante, dar am continuat să fac asta toată viața. Nu mi se pare neapărat o practică autoreflexivă, fac asta aproape didactic, ca să mă-nțeleg pe mine, lumea din jur și îmi pare că scrisul a devenit o practică în sine, ca o formă de meditație. Spamez pe toată lumea cu cartoline, sunt încă genul de om care trimite cărți poștale. Dacă găsesc un șervețel într-un restaurant, o să scriu ceva pe el. Cred că e o dependență de scris, practic. Bine, în anumite momente, s-a transformat cumva într-un jurnal de teren, în care-mi puneam toate frustrările. Bineînțeles, ca antropolog trebuie să fii obiectiv și nepărtinitor. Nu puteam să zic: „ce mă enervează ăștia!“. Am avut și terenuri care m-au scos din minți și unde nu m-am simțit bine, n-o să fiu ipocrită. Și lucrurile astea mi le scriam pentru mine, nu țineam neapărat să ajungă la toată lumea. Dar da, în timp, mi-am dat seama că practica asta de a mă autodocumenta m-a ajutat și în munca mea de antropolog, cu interlocutorii mei, pentru că m-am folosit mai întâi pe mine drept cobai. Au venit lucrurile foarte natural. Am și foarte multe carnețele, mai am prieteni care mă întreabă: „Ce Dumnezeu tot scrii acolo?“. Majoritatea timpului, nimic important. Poate e bizar că un om de 45 de ani are nevoie să scrie ce-a făcut în ziua aia și după aia să arunce, doar ca să-și imprime lui însuși parcursul. Poate că așa funcționez, nu-mi dau seama, dar asta am făcut dintotdeauna.
Mă bucur că mi-ai povestit asta, pentru că aveam de gând să te întreb despre constantele din viața ta pe fondul atât de multor schimbări. Văd că scrisul e una dintre ele. Mai sunt și alte lucruri care nu s-au schimbat la tine?
Cred că există un nucleu care nu s-a modificat nici măcar cu schimbarea profesiei, a studiilor, a mediilor: un soi de onestitate față de mine. Ca să explic mai bine: mi-a fost foarte greu, când am trecut de la antropologie la ficțiune, să nu redau realitatea cât de bine pot eu. Mi se părea o datorie să fac asta, că asta e treaba mea în lume. La un moment dat, mi-am dorit să fiu și avocat, așa un simț justițiar am avut: „Ăsta e adevărul, trebuie să-l spunem“. Lucrul ăsta nu s-a schimbat și uneori mi-a servit în ce fac, alteori, cum se întâmplă în cazul ficțiunii, asta lucrează împotriva ta. Mi-aduc aminte perfect o proză scurtă pe care am trimis-o la „Revista de Povestiri“ și feedbackul a fost: „Pleacă, mă, de aici, ce aberație!“. Și era unu la unu cu realitatea. E ceva ce poate că ține de personalitate, dar nu s-a schimbat niciodată. Și mai e un lucru, care nu s-a schimbat niciodată, cu plimbatul ăsta prin țări: când mă gândesc unde mai e acasă, unde mi-a plăcut cel mai mult, întotdeauna acasă e unde se află partenerul meu. Acum el e în Coreea, deși suntem acolo doar de trei luni, acasă e Coreea, ceasul meu e pe ora Coreei. Pentru că, mai ales în viața mea de adult și în viața profesională din ultimii aproape 20 de ani, el a fost singura constantă. Am fost împreună peste tot și nimic din lucrurile astea nu se putea întâmpla fără el și susținerea lui.
Se vede și din cartea ta, Despre memoriile femeii și alți dragoni, faptul că prețuiești relațiile și inclusiv formula asta adresativă e revelatoare. Felul în care ai construit cartea, așa încât să-l includă pe celălalt, îl include și pe cititor. Cum ai ajuns la formula asta? Cum ți-ai construit cartea ca pe o lungă scrisoare către un băiețel? A fost ceva instinctiv?
Toată experiența de doi ani în Vietnam am trăit-o cu partenerul meu și au fost momente, ca pentru noi toți, în timpul pandemiei, în care cred că aș fi luat-o razna dacă el nu era lângă mine. La modul cel mai nebombastic cu putință, am fost la limită. Dar totuși, ideea principală din carte, care se leagă de retrăirea experiențelor din copilăria mea într-o țară comunistă, nu avea cum să i se potrivească. El e britanic, pentru el a fost prima dată când a trăit într-o țară comunistă. Mi s-a părut foarte greu să scriu nonficțiune și am avut foarte mult timp dilema asta: să nu-l includ deloc era incorect, pentru că fusese acolo, dar să-l includ cu punctul meu de vedere, iar nu era OK. Și atunci am căutat foarte mult timp o formulă. Anumite bucăți nu erau scrise în forma asta epistolară. Ca să vezi și să vedem cât de importante sunt rezidențele literare, am găsit soluția asta în rezidența de la Țibănești, de aici de lângă Iași, în 2022. Camera mea din casa în care stăteam (care ține de Conacul Petre P. Carp) împreună cu Ruxandra Burcescu și cu Un Cristian avea ferestrele înspre livadă și în fiecare seară copiii se jucau acolo de-a v-ați ascunselea și alte jocuri. Nu mai văzusem atât de mulți copii la un loc din Vietnam, acolo chiar sunt cete de copii pe la fiecare bloc, ca în copilăria noastră. Și atunci mi-am dat seama că este o carte despre copilărie. Partea cea mai grea din pandemia în Vietnam am trăit-o prin interacțiunea cu acest băiețel, lucru care cumva ne-a salvat. Am început să scriu niște pasaje despre cum jucam noi Uno și tot felul de alte chestii, apoi totul a venit de la sine. În același timp, mi-am dat seama cât de dor îmi era de el, ce traumă a fost să plecăm așa abrupt, și pentru el, și pentru noi. El chiar nu a înțeles nimic, fiind mult mai mic. Din aproape în aproape, totul s-a legat. Am impresia de multe ori că această carte și-a ales stilul. Dar a trebuit să existe un context, a trebuit să am un răgaz, și, din punctul ăsta de vedere, rezidențele sunt importante inclusiv pentru genul ăsta de detaliu declanșator, despre care tocmai am povestit: într-o seară, niște copii se joacă într-o livadă și îți rezolvă o decizie legată de scris. Iar apropo de povestea lui (a lui Dragon, băiețelul care apare în carte, n.m.), am avut această dilemă: „e un copil, de ce să-l reprezint eu?“. Chiar aș fi curioasă, peste douăzeci de ani și dacă o să citească, cum va reacționa. Sunt toate dilemele astea pe care tu oricum le ai, ca antropolog, ca scriitor, există niște rigori și niște convenții. Într-o nonficțiune de genul ăsta e mai complicat. Și mai e și momentul în care îți dai seama: „oh, fuck, eu cam asta fac oamenilor în jobul meu!“. Nu e foarte nice să-mi atribui rolul de a-i reprezenta pe alții, chiar dacă își dau acordul. Nu e OK.
Mie asta mi se pare o întrebare centrală pentru omul care scrie: cum reprezinți realitățile despre care scrii. Așa că mă bucur că ai vorbit despre asta. În cărțile pe care le citești, ești atentă la asta, te sensibilizează aspectele astea, punctul de vedere, unghiul etic din care e redată o realitate sau o identitate?
Da, sunt foarte atentă și mă deranjează. N-o să dau exemple acum, dar m-a deranjat asta în cărți recent lăudate din literatura română contemporană. Încerc, în același timp, să fac diferența dintre rigorile mele de antropolog, între ceva ce nu ar fi niciodată acceptat în niște scrieri academice și faptul că vorbim despre literatură, care probabil că are alte criterii, alte canoane. Așa în orice meserie există limitări și totul e discutabil, de asta există comisii de etică, dar da, trebuie să vorbim despre asta. Revenind la cartea mea, e vorba despre un băiețel de zece ani. Cum să îl întreb: „E OK dacă eu scriu într-o carte, în română, o limbă în care nu poți să citești, ce am trăit noi împreună în trei luni de lockdown?“. Cu interlocutorii mei, pe teren, evident că există o convenție: „E în regulă acest interviu? Îl voi folosi în cercetarea mea, pe care v-o voi trimite“. Dar acestui băiețel nu i-am cerut voie. Partenerului meu nu i-am cerut niciodată voie explicit: „Uite, eu o să scriu un memoir despre viața noastră în Vietnam. E în regulă?“. Dar evident că el apare, implicit. Dacă eu sunt blocată într-un aeroport în Saigon, normal că e și el acolo. Spun chestia asta la nesfârșit: mi-a fost mult mai greu, mi-a fost cel mai greu să scriu cartea asta și niciodată nu m-aș fi gândit că mi se va întâmpla cu o carte de nonficțiune. Mă amăgisem înainte: eu asta fac pentru jobul meu, o să fie floare la ureche. Și a fost de o mie de ori mai greu decât în ficțiune, exact din motivele pe care le-am discutat până acum: de reprezentare, de putere, până la urmă. Totul e politic.
Apropo de asta, am copiat un citat care m-a impresionat mult. E despre traiul sub presiunea neoliberală, pentru care niciodată nu suntem și nu am făcut îndeajuns. Tu o numești „dogma asurzitoare a producției și excelenței personale și profesionale unde totul e un proiect insuficient“. Cum îți protejezi tu scrisul, în acest context de constantă presiune?
Să știi că am fost foarte mândră de mine, și vreau să spun chestia asta, oricât de ipocrit ar putea să sune: pentru prima dată în viața mea, după ce am terminat toamna trecută turneul n’autor, împreună cu Eli Bădică și Ioana Burtea, mi-am zis că urmează un an în care dacă îmi propun să scriu, n-o să existe decât frustrare. Sunt o scriitoare compulsivă, care când scrie nu prea mai face nimic altceva. Nu mănânc, nu beau, nu ascult muzică, nu exist și aveam și foarte mult de muncă la universitate. Așa că mi-am zis: anul ăsta n-o să scriu. Și am reușit să nu scriu un an de zile. Așa îmi protejez scrisul. Nu cred că pot să funcționez la ritmul ăsta, de trei cărți publicate în cinci ani, cum a fost până acum. Nu mi-am propus să fac asta, așa s-a întâmplat, au fost niște circumstanțe. Am avut un semestru sabatic aici, o rezidență acolo, s-a întâmplat. Dar aveam nevoie de anul ăsta de pauză ca de aer. Acum încep să mai scriu câte un pic și scriu foarte prost. Și asta e amuzant, că e ca într-un sport. Dar mi se pare aproape o realizare mai mare că am reușit să nu scriu un an, decât că am reușit să scot cărțile astea trei. Cum ar trebui să fac de acum: să scot o carte la fiecare doi ani? Și, în general, la ce mă obligă sau mă angajează volumele pe care le-am scris deja? De exemplu, când a ieșit Un cal într-o mare de lebede, lumea aștepta un fel de sequel, mai mult și tot mai mult despre Japonia. Sau un prequel: cum era eroina înainte de Japonia. Eu știam că herghelia nu va exista, ce am avut de spus despre Japonia am spus și gata. Și asta e nasol: că arta devine colonizată de neoliberalism. Și nu numai ca scris în sine, dar toată povestea asta că parcă nu ai timp să stai și să scrii: pentru că faci o mie de alte lucruri adiacente care îți mănâncă fix timpul acela. Așa că realizarea mea cea mai mare din ultimul an este că nu am scris nimic.
Pare o rețetă foarte sănătoasă, eventual și pentru a debloca lucruri noi. Și chiar sunt curioasă ce anume trezește în tine un nou început legat de scris? Trebuie să se schimbe ceva în viața ta? De unde vine scânteia pentru altceva, pentru următoarea zonă de explorare?
Cred că e diferit. O să mă refer la cărțile scrise de până acum. La prima a fost o mare frustrare și o recunosc. Cred că e foarte bine să ne recunoaștem și frustrările. Scriam numai antropologie de foarte mult timp și antropologia se scrie greu. Există un ping-pong legat de munca de editare – de când începi să scrii un articol și până ți se și publică pot trece trei-patru ani, în care ți se trimite înapoi și îl tot modifici. Muncești foarte mult și textele alea ajung să fie citite de zece oameni, dacă ai noroc, dintre care cinci care sunt exact pe specializarea ta și nu au de ales. Voiam să știe mai multă lume ce fac și cred că era mai mult o nevoie de popularizare a antropologiei decât de a scrie literatură, ficțiune.
În cazul celei mai recente cărți, nu m-am gândit neapărat să scriu despre Vietnam. Și apropo, să știi că punctul zero al cărții ești, de fapt, tu. Pentru că tu mi-ai luat un interviu pentru „Observator cultural“, care a generat un serial de șase episoade pentru publicație, care a generat un interviu cu Adela Greceanu pentru Timpul prezent, care mi-a zis că textele acumulate arată a carte – așa am ajuns s-o și scriu. Adică, uite, ce să vezi: nu trăiesc în turnul de cleștar al scriitorului. Nici una dintre cărțile pe care le-am scris nu e a mea. Poate că asta e mai mult a ta sau a Adelei. Sau a Cristinei Ispas, care mi-a scris că s-a regăsit foarte mult în anumite pasaje, că i s-au părut importante pentru noi, ultima generație care am trăit în comunism. Nu aveam un proiect literar, a venit ca un bulgăre de zăpadă: sunt într-o breaslă, într-o comunitate, schimbăm idei. Pe urmă, în rezidența Cărturești, am vorbit foarte mult cu Ruxandra Burcescu despre ce scriam, despre toată confruntarea asta din discuțiile despre comunism. Mi se pare foarte trist că e un cuvânt atât de compromis în România, aproape imposibil de folosit. L-ai spus și, practic, ai tras obloanele. Mi se pare o dramă că nu putem, în continuare, să avem o conversație echilibrată, intelectuală despre comunismul din România, nici după 30 de ani. De asta zic că eu cred că nu ar fi onest să spun că mă preocupa pe mine un subiect, că mă ardea și atunci am început să scriu, că nu mi-a venit de niciunde. Cartea asta există datorită acestei interacțiuni cu voi, nu pentru că m-am așezat într-o zi și mi-am spus că voi scrie despre Vietnam.
A fost un tip de problematică, de context care ne-a afectat pe toți și ne-am dat seama, ca multă lume de pe planeta asta, cât de interconectați suntem și cum nu ești rupt de nimeni, până la urmă, oricât de departe.
Exact. Și asta se aplică și scrisului, iar mie mi se pare foarte important să explicăm lucrul acesta, pentru că oamenii au în continuare ideea că scriitorul e o entitate în bula lui, l-a trăsnit inspirația divină, și a scris. Come on!
Mă bucur că vorbești despre asta, pentru că și eu am sesizat că în momentul în care vorbești despre dimensiunea colectivă sau despre dinamica dintre mai multe persoane în facerea literaturii ești privită cu suspiciune, ideea fiind că tu nu ai înțeles despre ce e literatura.
Sau că te-ai inspirat din X, Y, Z și nu e ideea ta, nu e creația ta. Rămân perplexă. Cred că tot din disciplina de antropolog îmi vine asta, dar efectiv nu ai cum să supraviețuiești singur. De asta zic: articolele mele există pentru că au fost balansate timp de patru ani de anonymous reviewers – eram 20 de oameni care lucram pe migrație în Asia-Pacific, erau anonimi la modul că nu știu exact a cui e identitatea, dar că e cineva din cei 20. Ideile fiecăruia sunt îmbunătățite pentru că toți contribuie. Mie dialogul mi se pare o evidență, dar știu că multe lucruri care mie mi se par o evidență nu sunt considerate așa, sau nu neapărat în literatură sau în România.
Pentru că ai pomenit despre acest feedback constant între oameni care schimbă idei, vreau să te întreb cum ai simțit asta în ceea ce privește literatura, cu oamenii care au citit ce ai scris sau cu felul în care a răspuns critica literară. Cum a fost experiența, inclusiv cu turneul de după cea mai recentă carte?
Chiar fiind atât de departe geografic, pot să fiu la curent, în timp real, cu ce se întâmplă în România, mai puțin dacă e seară, când la mine e 4 dimineața. Dar pot inclusiv să urmăresc evenimente online. Trăim într-o lume care, din acest punct de vedere, ne-a simplificat munca. Nu sunt însă prezentă fizic, de la începutul vieții mele literare a fost așa. Cu toate astea, m-am simțit din prima foarte bine primită. Ca orice breaslă, sunt oameni cu care poate ai mai multe în comun decât cu alții. Cred că am găsit oamenii cu care sunt pe aceeași lungime de undă, a căror opinie contează pentru mine, pe care la rândul meu îi citesc și cu care există un dialog surprinzător și pentru mine uneori. Uite, ca să mă explic: pe 80% dintre cei despre care vorbesc i-am văzut pentru prima dată în carne și oase aici la FILIT sau la evenimente de genul acesta.
Acest dialog a contat foarte mult, pentru că și felul meu de a mă raporta la lucruri era poate puțin deformat de locul în care trăiam. Poate mi-a luat mult timp să mă fac înțeleasă și mi-am dat seama de asta. Poate că din motivul ăsta am făcut două cursuri de scriere la „Revista de povestiri“, pentru că am înțeles că eu scriam un soi de struțo-cămilă. Nu chiar traduceam din engleză, dar nici foarte departe nu eram, nemaifiind obișnuită să comunic în română, neapărat. A contat foarte mult, bineînțeles, și contează în continuare. Sunt în contact cu multă lume din zona asta de literatură română contemporană. În ceea ce privește cititorii și experiența turneului, a fost ceva fabulos. Trăind atât de departe, nici nu știu cum altfel aș putea să ajung să mă întâlnesc cu oamenii care citesc cărțile pe care le scriu, iar când se întâmplă mi se pare incredibil. În primul rând, prin ei există nenumărate cărți, eu scriind o singură carte. Felul în care fiecare o vede o transformă de fiecare dată. Apropo de frustrarea de la care am început să scriu literatură, că mă citeau zece oameni: a meritat cu vârf și îndesat. Mă simt atât de împlinită. Speranța mea era să vadă și bunica mea sau prietenele mele ce fac eu ca antropolog și, între timp, dinspre literatură a venit o avalanșă. Nesperat de mult mi s-a întors din efortul ăsta.
Te-ai nimerit în Coreea de Sud fix când o scriitoare din Coreea de Sud a luat Nobelul. Probabil că e o întrebare care s-a repetat în interviurile pe care le-ai dat. Cum ai trăit momentul ăla? Cum au reacționat oamenii? Cum s-a schimbat peisajul, librăriile?
Nu m-a mai întrebat nimeni în interviuri, însă a fost foarte amuzant cum am aflat, pentru că am ratat anunțarea premiului, nu știu cum s-a întâmplat asta. Și m-am trezit, dimineața la mine – care era noaptea în Europa –, cu 50 de mesaje pe Facebook Messenger. Nu mai pățisem asta de când intrase China în lockdown sau de la alerta de tsunami în Japonia, când, tot așa, primisem o grămadă de mesaje. Primul meu gând a fost că s-a întâmplat ceva rău. „Ce tare că ești în Coreea și a luat Nobelul o coreeancă.“ Sau mi-a scris cineva să fiu atentă că poate dau nas în nas cu ea pe stradă la Seul sau în supermarket, mi s-a părut atât de simpatic. Aproape de unde locuiesc se află casa memorială a unui poet exilat, așa că m-am dus și mi-am făcut o poză acolo, am zis să am și eu o poză cu un autor coreean, chiar dacă nu e premianta. Iar în Coreea s-au vândut într-o singură zi un milion de exemplare din cărțile ei. A fost o nebunie. În cea mai mare librărie din Seul, în care, culmea, fusesem cu o săptămână înainte, Doamne, era festival! La televizor numai despre asta se vorbea, studenții partenerului meu discutau numai despre asta. Han Kang, însă, nu prea a ieșit public. Aș zice că un pic i s-a furat partea asta de expunere. Refuzând să apară, au vorbit alte persoane despre ea. Dar altfel, a fost o nebunie. După ce că în ultimii ani are succes filmul coreean, muzica K-Pop, produsele de înfrumusețare – în Seul tot al doilea magazin e de creme și make-up, ceva incredibil –, la literatură nu se aștepta nimeni. Schimbările au fost reale, cititul devenise brusc cool, nu doar cărțile ei.
Aș zice să mai rămânem un pic în zona de literatură bună, prețuită, care stârnește valuri, pentru că și tu povestești în Memorii despre niște cărți care te-au impresionat, despre niște descoperiri oarecum recente. Ce s-a acumulat între timp, ai mai descoperit o altă Rachel Cusk? Întreb asta pentru că ea era foarte sus în lista ta.
Vai, mi-e și rușine să povestesc. În nici un caz n-o să spun ceva rău despre cartea unei autoare în general, cu atât mai puțin despre vreo carte de-ale lui Rachel Cusk. O să spun doar că nu reușesc să citesc ultima ei carte, Parade. M-a terorizat toată vara. Este grav, am luat-o și am lăsat-o de zece ori, pe toate plajele din Coreea, toată vara, mi-a scos peri albi. Mi-am spus că sunt obosită, că iau o pauză, revin. Asta nu anulează faptul că mi se pare în continuare una dintre cele mai relevante prozatoare, pentru mine, dar e și asta o surpriză, când ajungi să dai de cartea unui autor pe care îl consideri impecabil și care te dezamăgește. La un moment dat chiar spuneam că n-ai cum să scrii atât de bine cum o face ea, tot timpul. Și a venit această surpriză.
Vorbeam mai devreme și despre presiunea publicatului și cum riscul e că, la un moment dat, nu ai cum să mai faci față.
Da, mi se pare că chiar și-a făcut un deserviciu. E ciudat, n-am terminat cartea, dar n-o să mă las. Am citit recent, însă, manuscrisul unei cărți de debut care o să iasă în curând în colecția de ficțiune a imprintului n’autor. E scrisă de Ioana Unk. Mi se pare o carte foarte bună. Atât de mult ne place nouă, antropologilor, să vedem ceva bine făcut la nivel holistic, exhaustiv. Vrem ca orice să fie analizat din toate punctele de vedere, din toate unghiurile, iar cartea despre care vorbesc face asta atât de bine, despre ceva destul de complicat, încât am toată admirația.
Am citit în cele două volume din Retroversiuni, antologia de proză scurtă scrisă de femei, coordonată de Cristina Ispas și Victor Cobuz, apărută la Editura Paralela 45, proze scurte scrise de tine. Te tentează să te apuci de un volum de proză scurtă?
Ultimul text pe care l-am scris înainte de anul de pauză e proza scurtă din al doilea volum al Retroversiunilor. Recunosc că am fost surprinsă că mi-a propus Cristina Ispas din nou să particip, pentru că proiectul ei este să includă cât mai multe voci ale autoarelor. Cert e că m-am trezit scriind un text din același univers ca cel din primul volum. După anul de pauză am mai scris un text care, la propunerea lui Claudiu Komartin, a apărut în revista „Tomis“, e tot în continuarea celor două. Cumva alarmele sună, chiar dacă eu nu vreau să le aud, ele sunt deja acolo. Ce o să fie mai exact, sau dacă o să fie, nu-mi dau seama, dar e clar că mă învârt în jurul cozii, pe o zonă definită. Dacă o să se finalizeze, cu siguranță vor apărea aceste câteva nume la mulțumiri.
Către final aș vrea să te întreb cum vezi locurile de pe aici, când te întorci? Sesizezi schimbări, care te bucură, care te îngrijorează? Cum vezi locurile astea după ce stai o vreme departe de ele?
Aici am o veste bună și una proastă și aș putea să vorbesc mult despre asta. Știu că sună ca din cărți, dar realmente de fiecare dată când vin în România mă bucur. Și după ce trec de faza de toate mâncărurile copilăriei, de la pufuleți la zacuscă, salată de vinete și tot ce nu am în alte părți, remarc schimbări vizibile. Bine, arhitectural, uneori mă copleșesc. Am intrat, de exemplu, în zona de nord a Bucureștiului, venind de la Iași, acum un an, după turneul cu cartea asta cea mai recentă. Erau momente în care aș fi putut să fiu la Saigon, nu am recunoscut nimic din Bucureștiul pe care îl știam. De exemplu, am văzut două magazine Bang & Olufsen unul după altul. Adică nu unul, ci două, la nici doi kilometri distanță. Apropo de Coreea, a trebuit să merg la Ambasada Coreei de Sud să-mi iau viza de rezident, se află la etajul 33 într-un turn din zona Pipera, cu o vedere către tot orașul. A fost ceva incredibil. În plus, interacțiunea cu oamenii mi se pare foarte diferită. La tineri parcă a dispărut complet conceptul de Europa de Est și mă bucur. Nu mai au deloc, sub nici o formă, bagajul ăsta identitar, complexul ăsta. Pentru ei, e maxim Europa, ca punct de referință, și dacă nu, the world: „Ce mă mai diferențiază pe mine de un tânăr din San Francisco?“. Însă e ceva ce nu mă bucură și nu-mi dau seama dacă e deja o deformare după șase ani consecutivi în Asia: individualismul care mi se pare turbat. Cum e posibil să ajungi aici, în 30 de ani, de la, hai să zicem, sistemul pe care l-am avut noi și care impunea cumva chestia asta de comunitate și de solidaritate. Venind dintr-o țară ca Japonia, unde nu exiști în afara comunității și totul e exact la polul opus, individualismul ăsta mă sperie, nu-i văd sensul. Nu cred că asta e calea. Nu înțeleg cum s-a întâmplat așa de repede, cum s-a ajuns la acest capitalism mai de junglă decât în mama capitalismului. Asta e un pic înfricoșător.
Ca să ieșim un pic din zona asta a filmelor de groază, în ce mod crezi tu că literatura ne poate scoate din aceste văgăuni ale individualismului sau ce fel de literatură, de viziune asupra literaturii ar putea să nu mai hrănească atât de mult direcția asta hiperindividualistă?
Știi, dacă am dat Japonia ca exemplu de societate, nu o să dau exemplu neapărat literatura japoneză, pentru că e adesea o reacție la faimosul lor proverb: „cuiul care iese în evidență își ia un ciocan în cap“. De fapt, ce nu înțeleg e cum ajungi la concluzia că individualismul ar fi soluția, ca să-mi dau seama ce ar putea funcționa. Eu sunt în punctul în care mă confrunt cu asta și mă întreb cum s-a întâmplat. Bine, lipsesc din România de aproximativ douăzeci de ani. Cumva pot să înțeleg reacția asta. De multe ori mă întreb, însă, cum de România e singura țară dintre cele prin care m-am plimbat eu în care intelectualii publici, vizibili, consacrați, sunt numai de dreapta. E ciudat, că și în State sunt intelectuali de stânga, mai ales în centrele universitare. Poate că un îndemn ar putea fi citiți intelectuali publici francezi, citiți intelectuali publici americani! Bun, trimitem oamenii la literatură, dar cum spuneam, literatura fiind adesea o reacție la un (fost) status quo, mai degrabă, poate că ar trebui să trimitem oamenii la teorie.
Inclusiv la intelectuali publici de stânga din România, dar care nu sunt atât de vizibili ca cei de dreapta.
Dacă să zicem că vizibilitatea e un criteriu, mai ales în ziua de azi, când totul trebuie să fie un bestseller, dacă tu consideri că nefiind vizibili acești intelectuali români nu sunt relevanți, atunci hai să ne uităm în alte părți. Dar chiar aș vrea să înțeleg cum se petrec lucrurile astea în România.
Care crezi tu că e superputerea literaturii? Ce putere îi dai tu, atunci când o scrii?
Mi se pare riscant să spun vindecătoare, pentru că nu cred în literatură ca terapie, nu mi se pare un demers neapărat etic, din partea unui scriitor, să facă asta. Dar cred că literatura (te) poate salva într-un moment în care ai nevoie de un colac. Mi s-a întâmplat și mie și știu mulți oameni care au trecut prin asta.