Universul pe care scriitorul Bogdan Răileanu îl creează odată cu proza scurtă din Picioare de lotus (Polirom, 2024) poate funcționa în ciuda oricăror deformări. După volumul de proză scurtă, Tot spațiul dintre gândurile mele, publicat în 2017 la Editura Polirom, au urmat romanele Dinții ascuțiți ai binelui (Humanitas, 2018), Teoria apropierii (Humanitas, 2019) și Să nu lași moartea să te găsească (Polirom, 2020). În urmă cu doi ani a publicat în colecția Biografii romanțate a Editurii Polirom romanul Preda. Adevărul ca o pradă. Acest parcurs nu a trecut neobservat, căci fiecare nouă carte a venit la pachet cu premii sau nominalizări importante. Și este, mai ales, spațiul creativ care hrănește, de la primele proze și până în acest moment, rezultatul de sine stătător și impecabil al acestui an: cel mai nou volum de proză scurtă, Picioare de lotus.
A continua să mergi pe picioare de lotus
Din Cuvântul înainte extragem nu convenția, ci una dintre cheile descifrării unei lumi pe care Bogdan Răileanu o decupează din viteza unei priviri de ansamblu și telescopice, folosindu-se totodată și de „tehnica subtilă a colajului“ (Augustin Cupșa).
E amintită, de la bun început, tradiția traumatizantă din trecutul Chinei și Japoniei conform căreia picioarele fetelor din pătura aristocratică erau rupte și degetele erau îndoite sub talpă, strâns legate în feșe pentru a rămâne astfel și pentru a avea „o amprentă cât mai delicată a piciorului pe suprafață pământului“. Rezultatul consta în picioare deformate, „picioarele de lotus“ care pășeau de-a lungul vieții astfel, ascunzând sub panglici albe brutalitatea unei traume: „Cu toții ducem deformări și traume interioare strânse bine în feșe pe care nu vrem să le mai desfacem și care ne fac să fim ceea ce suntem“.
În fiecare dintre povestirile lui Bogdan Răileanu personajele calcă pe vârfuri sau pășesc pe cioburi invizibile, capabile să zgârie, să taie sau să înțepe. Rănile, traumele, fricile sunt legate strâns, ascunse nu în amintiri, ci într-un prezent în care a funcționa înseamnă a merge mai departe în ciuda traumelor, a privi din exterior spre ceea ce există, dar nu mai poate fi reparat, a continua să mergi pe picioare de lotus, imposibil de vindecat.
Aparența normalului e spulberată de un musafir nepoftit în chip de Iisus (El Niño), un taximetrist care ar putea fi un escroc și o mamă căreia i-ar putea fi răpit copilul sau nu (Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe), un român în Spania care ar putea rămâne sau nu fără paradisul însorit (Pe plaja Tarifa): „Îi povestise de blocul de nudiști și Jorj era în fiecare dimineață la cafea cu ochii pe clădirea de peste drum și de câte ori apărea cineva începea să comenteze și să facă glume. Comentariile lui Jorj. Era ca o babă, probabil că semăna cu vreo bunică de-a lui ce toată ziua stătea la poartă și comenta despre lucrurile pe care le vedea pe stradă sau prin vecini. Nu poți să te naști așa, trebuia să fie o genă ceva. Pierduse bucuria Levantului, balconul, toată intimitatea și în locul lor primea comentariile lui Jorj“.
Negocierea e constantă între existența individuală și cea a întregii lumi, cea dinspre care pericolul se poate ivi în orice moment. În același timp, nici un personaj nu poate anticipa schimbarea care e pe cale să se producă și nici nu se poate feri, în vreun fel sau altul, de o transformare iminentă a propriei vieți.
Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe
Instabilitatea emoțională, nesiguranțele firești vin din traumele mai mult sau mai puțin ascunse, din problemele pe care le purtăm în moduri variate și care marchează fiecare pas, amprenta subțiată asupra pământului face ca dezechilibrul să fie parte continuă din noi.
Învelișul superficial e stratul necesar care ne ține laolaltă: „oamenii care stau pe culoarul tornadelor din America nu vorbesc niciodată așa contemplativ despre uraganele care vin peste ei, pentru că oamenii nu vorbesc niciodată despre adevăratele lor probleme“ (Lucruri pe care le facem în gând).
Acuitatea scrisului lui Bogdan Răileanu unește fiecare proză cu o alta, țese o strânsă legătură cu un fir care nu lasă nimic să se destrame, să iasă în exterior ca fiind nepotrivit. Multe dintre frazele din acest volum țin în ele greutatea unei pagini întregi, demonstrează, din nou și din nou, lejeritatea actuală a unui stil care s-a conturat cu forță și siguranță de-a lungul anilor și pe care, contrar a ceea ce se întâmplă cu personajele, nimic nu îl mai poate destabiliza: „Uneori poți să simți fizic cum își retrage cineva iubirea din tine și e ceva unic, ca o radiație radioactivă care te părăsește, ca o lăsare în urmă a sistemului solar, ca o răcire a universului“ (Lucruri pe care le facem în gând) sau „peste toate gândurile ei arzătoare și dureroase, imaginea ursulețului planează ca un zepelin supradimensionat, la fel ca celelalte obsesii care populează din când în când acest spațiu mental pe care femeia l-a denumit Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe, FSPD“.
Mai apoi, peste toate acestea, peste esența și tema unui volum care ne vorbește despre propriile probleme, frici și deznădejdi, iubiri și speranțe, dorințe firești din fiecare zi, obiective mai mari sau mai mici, același autor aduce un pitoresc plin de farmec dăruit unora dintre personaje. Sunt resorturi la care acestea apelează pentru a supraviețui (un astfel de exemplu îl găsim chiar în Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe): „Visa să facă o expoziție a ușilor de apartamente din București. Fiecare ușă originală ascundea în ea povestea unui om sau a unei familii. Avea în boxă ușa unui medic de la spitalul de Urgență Floreasca, ușa unui profesor universitar de matematică, ușa unui inginer constructor, ușa unei balerine românce care avusese o aventură cu Alain Delon și, topul topurilor, cum spunea el, făcuse rost de la un prieten scriitor de ușa casei în care trăiseră Marin Preda și Aurora Cornu. Dacă el putea să se uite minute în șir la o ușă veche și să își imagineze mâinile care au deschis-o și poveștile din spatele ei, poate că puteau și alții“ (Hoarder).
Acest mecanism al frumuseții în mijlocul unei vieți care se închide peste sine e una dintre cele mai fermecătoare metafore din volum.
Ușile cu povești în spatele lor, uși care nu mai pot fi deschise și care păstrează doar amintirea unui rol avut în trecut, colecția unor false posibilități, a unor deziluzii sigure.
În fapt, avem din nou un resort al supraviețuirii, un mod de a funcționa ascunzând „picioarele de lotus“, doar cei apropiați îi cunosc personajului apucăturile de hoarder, în vreme ce acesta încearcă doar să își continue existența în cel mai potrivit fel pe care îl cunoaște sau pe care îl descoperă ca fiind cel necesar.
Indiferent de iluzii, indiferent de speranțele deșarte sau dezamăgirile care se ivesc în unele momente, personajele își recunosc nu neputința, ci abilitatea de a supraviețui între două stări, între dezintegrare și recompunere, între un final perpetuu și un început fragil care se regenerează constant.
Această ambiguitate care face parte din viață ne e cunoscută, familiară într-o măsură mai mare sau mai mică. Surprinsă într-un excelent volum de proză scurtă semnat de Bogdan Răileanu, nu poate lipsi din peisajul firesc al vieții, cu elementele constante de nou și necunoscut, cu mici fragmente dătătoare de (false) speranțe de care ne agățăm incapabili de alte alegeri.