„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său de Bruce Lincoln, traducere de Sorana Lupu, în curs de apariție în colecția Biblioteca Ioan Petru Culianu, la Editura Polirom.
— FRAGMENT —
Încă de la revoluțiile din 1848, tendințele românilor au fost divizate: să se modernizeze și să se occidentalizeze sau să apere și să reafirme cu tărie trăsături-cheie ale identității lor naționale distincte. După război, acest conflict de lungă durată s-a acutizat, iar spiritele s-au încins.
Dezbaterile politice cu privire la aproape toate problemele, inclusiv urbanizarea, industrializarea, raționalismul, cosmopolitismul, sistemul bancar, presa, educația, cultura și democrația parlamentară, clivau în mod constant pe aceeași linie. Pe parcursul anilor 1920 însă dreapta ultranaționalistă a considerat din ce în ce mai mult că toate problemele națiunii erau cauzate de interesele, conspirațiile și puterea corupătoare ale evreilor.
Tocmai în această perioadă Mircea Eliade, fiu de militar, era elev la Liceul „Spiru Haret“, un liceu de elită, alături de un grup de tineri talentați care aveau să-i rămână prieteni și colegi mulți ani. Încă din timpul liceului a început să publice scurte articole, să schițeze romane și să țină un jurnal, consemnându-și și opiniile politice – uneori ferme, alteori schimbătoare, cum se întâmplă în adolescență. Pe 31 ianuarie 1923 scria: „Ca toți băieții, sunt antisemit, însă din convingere intelectuală, și tremur la insuccesul manifestațiilor antisemite“. Cu toate acestea, la mai puțin de un an, citea Marx, Engels și Kautsky, în timp ce cocheta cu idei de stânga sub influența unui prieten apropiat care era evreu, Mircea Mărculescu. După liceu și-a continuat studiile la Universitatea din București, iar scrierile sale prolifice din această perioadă cuprindeau literatură, critică literară, comentarii de actualitate, articole semi-academice și texte polemice. În acești ani, Eliade afecta o poziție deasupra „politicii“, în care vedea o treabă murdară implicând partide, alegeri și funcții guvernamentale. În mod complementar, percepea „cultura“ – domeniul filosofiei, religiei, literaturii, artelor, jurnalismului și toate sferele imaginației – drept cel mai puternic mijloc de remodelare a societății.
Multe dintre valorile pe care le-a susținut în primele sale publicații, în special cele care exprimau sentimentul său cu privire la caracterul și destinul naționale unice ale României, erau în consonanță cu cele ale dreptei autohtoniste, o afinitate care s-a consolidat în timp. La fel ca acești susținători ai dreptei, el considera „modernitatea“ un dezastru importat din Occident de elitele politice și de intelectualii cosmopoliți prost informați. Fiind străine – atât la propriu, cât și la figurat –, moda și instituțiile „moderne“ amenințau să submineze valorile spirituale unice care stăteau la baza măreției României. Din punctul său de vedere, disprețul caracteristic al modernității pentru sacru îndepărtase omenirea de izvoarele creativității sale, o eroare ce putea fi corectată într-o anumită măsură prin intermediul unor tehnologii premoderne (și antimoderne) ale sacrului precum misticismul, ascetismul și magia.
În concordanță cu această critică, Eliade elogia „primatul spiritului“ (o expresie preluată de la filosoful catolic Jacques Maritain) și considera că sarcina de a restabili valorile spirituale pe cale de dispariție ale națiunii sale le revenea lui și altora din „tânăra generație“. În general, aceasta îi includea pe cei care trăiseră Marele Război de la o distanță critică – fiind prea tineri pentru a merge pe front – și care puteau astfel să perceapă modul în care încrederea modernității în știință, progres și rațiune seculară contribuise la producerea ororilor dezumanizante ale războiului. Spre deosebire de generația mai în vârstă, care luptase în război și realizase dezideratul istoric al României Mari, el considera că misiunea generației sale era culturală, și nu militară, economică sau politică.
Deși folosea sintagma „tânăra generație“ ca slogan și mecanism de branding, Eliade recunoștea că se referea în mod mai restrâns la un grup relativ mic de intelectuali care se autointitulau elită și că vorbea în numele acestuia. În centrul acestui grup se aflau câteva zeci de studenți ai lui Nae Ionescu, profesorul de filosofie și logică la Universitatea din București, carismatic, influent și cu relații sus-puse.
Reacționând împotriva curentului pozitivist al filosofiei, care fusese până atunci dominant în mediul academic din România, Ionescu a introdus în cursurile sale discuții despre credință, mântuire, autenticitate și experiență. Aici, ca și în prelegerile sale publice și în tiradele sale jurnalistice, el susținea ideea potrivit căreia credința ortodoxă – în special aspectele sale mistice – era fundamentală pentru identitatea românească. Ca atare, ea reprezenta cel mai bun antidot la raționalismul superficial și la materialismul egoist pe care le identifica cu Europa de Vest, cu alte forme de creștinism (pe care le considera imperfecte) și cu democrația parlamentară, o formă de guvernare ce producea partizanat, corupție și fragmentare, subminând unitatea și spiritul oricărei națiuni.
Ionescu a avut grijă să-și recruteze cei mai buni și mai loiali studenți pentru a contribui la „Cuvântul“, popularul ziar de dreapta al cărui editor a fost din 1926 până la închiderea forțată din martie 1934. Unul dintre primii și cei mai importanți a fost Eliade, care a publicat un fel de manifest sub titlul Itinerariu spiritual, care a apărut în douăsprezece numere ale „Cuvântului“ în toamna anului 1927. În această serie și în numeroase articole ulterioare, Eliade afirma că, din moment ce obiectivul politic de a crea o Românie Mare fusese îndeplinit de predecesorii lor, misiunea ce revenea generației sale era de a eleva statutul cultural al României prin producerea unor opere literare și artistice de o profunzime spirituală extraordinară, în care să sintetizeze tradiția și inovația într-o manieră bazată pe experimente îndrăznețe pornind de la o multitudine de forme de experiență religioasă: mistică, extatică, meditativă, magică, alchimică, ascetică, erotică și așa mai departe. Scriind cu un amestec extraordinar de zel, pasiune, erudiție, nerăbdare și bravură, Eliade și-a câștigat rapid un public entuziast și a fost aclamat drept „șeful“ tinerei generații.
Timp de aproape un deceniu, Eliade a continuat să privească disprețuitor politica și clasa politică, îndemnându-și în același timp contemporanii la eforturi spirituale și realizări culturale pe care le considera de o importanță vitală. În multe dintre publicațiile sale din această perioadă este vizibilă ambiția de a ridica România la statutul de cultură „majoră“, pe care o împărtășea cu alți membri ai grupului său.
Astfel, într-un articol intitulat România în eternitate, Eliade susținea că adevăratul scop al naționalismului este de a ridica o țară din planul trecător al istoriei în cel al eternității. Această realizare este posibilă numai atunci când geniile creative ale unei țări exprimă valorile caracteristice ale poporului lor în moduri atât de inedite și de convingătoare, încât întreaga lume ajunge să le recunoască, să le laude și să și le amintească pentru totdeauna. Eschil și Platon făcuseră asta pentru Grecia în Antichitate, la fel și Leonardo, Michelangelo și Dante pentru Italia în timpul Renașterii, dar Eliade credea că și numai un singur geniu poate realiza același miracol, așa cum făcuse Kierkegaard în cazul danezilor. Voia să sugereze, desigur, că el – și poate și alții din generația lui – ar putea face același lucru pentru România.
În ciuda stilului pretențios evident în acest text, o anumită nesiguranță își face simțită prezența în pasajele finale, în care Eliade vorbește despre neliniștile de la care porneau ambițiile lui.
El nu aspira doar să facă din cultura română una nemuritoare: la nivel mai profund spera să-și salveze țara dintr-o situație în care era ignorată – sau, mai rău, ridiculizată.
CARTEA
Volumul lui Bruce Lincoln conectează câteva teme de mare interes pentru publicul românesc, având în centru personalitatea lui Mircea Eliade și relația sa îndelungată și complexă cu Ioan Petru Culianu. Perspectiva autorului, fost doctorand al lui Mircea Eliade la University of Chicago și, ulterior, profesor la Catedra de Istorie a Religiilor din aceeași universitate, îi permite să realizeze corelații surprinzătoare între extrema dreaptă din România interbelică, controversele izbucnite în anii 1980 în mediile academice occidentale pe tema afinităților legionare ale lui Eliade și, în fine, enigma asasinării lui Culianu la 21 mai 1991, propunând inclusiv o nouă ipoteză despre autorii ei. Este totodată un volum despre relația dintre un mare savant și tânărul cercetător chemat să-i continue munca, iar dezechilibrul intrinsec din această relație, sugerează autorul, poate deveni dramatic atunci când discipolul alege să apere, cu energie și bună-credință, ceva ce magistrul nu i-a dezvăluit niciodată pe deplin.
AUTORUL
Bruce Lincoln (n. 1948) este Caroline E. Haskell Distinguished Service Professor Emeritus în Istoria Religiilor la Divinity School, University of Chicago, având și responsabilități în cadrul unor structuri precum Centrul de Studii asupra Orientului Mijlociu, Comitetului pentru Lumea Mediteraneeană Antică sau Comitetului pentru Istoria Culturii. A absolvit Haverford College (1970) și a obținut titlul de doctor în istoria religiilor la University of Chicago (1976), sub coordonarea lui Mircea Eliade. Și-a început cariera didactică la University of Minnesota (1976-1994), ulterior devenind membru al corpului profesoral de la University of Chicago, preluând catedra lui Ioan Petru Culianu după asasinarea acestuia, în 1991. Activitatea sa de cercetare s-a concentrat inițial asupra religiilor indo-europene, iar ulterior a abordat o problematică vastă, incluzând relația dintre religie și politică.
Este laureat al Premiului Academiei Americane de Religie pentru Excelență în studiul Religiei (2000) pentru volumul Theorizing Myth: Narrative, Ideology, and Scholarship, aceeași lucrare fiind distinsă și cu Premiul Gordon J. Laing (2002) al University of Chicago Press. Printre ultimele sale volume se numără: Gods and Demons, Priests and Scholars: Critical Explorations in the History of Religions (2012), Between History and Myth: Stories of Harald „Fairhair“ and the Founding of the State (2014) și Apples and Oranges: Explorations In, On, and With Comparison (2018), toate publicate la University of Chicago Press.