Pluralul substantivului din titlu vine din faptul că valorile sunt multiple mereu. Așa cum nu există Adevăr decât transcendent, iar în rest vorbim despre adevăruri, la fel stau lucrurile și cu valorile. Până la urmă, între „tu n-ai valoarea mea“ și valorizarea elitistă a turnului de fildeș nu este nici o diferență de substanță, ci numai de direcție.
Dar aici mă refer la valorile democrației, la cele ale libertății – valori pe care cea mai mare parte din societatea românească nu a reușit să le asimileze, să și le însușească. Iar când spun asta mă refer la toate straturile, de sus până jos, îi vizez pe toți și pe fiecare, inclusiv pe mine. Diferențierea pe care o pot opera este între vectorii care fac posibil acest lucru, iar unul dintre ei este cel generațional. Pentru că generațiile formate înainte de ’89 și o parte a celor formate în anii ’90 (aici intră foarte multe părți aflate în mișcare, precum mediul social, urbanul și ruralul, prin urmare nici nu mă gândesc să am păreri în această privință) au fost formate într-o cultură a sărăciei și a fricii. Iar aceste tenebre sunt cele care te educă în negativul de a fi violent – atât fizic (mai țineți minte cum erau unele cartiere în primele decenii de după Loviluție, ca să folosesc termenul lui Luca Pițu), cât și verbal și psihic. În România, violența se simțea acasă, iar adesea, pentru mulți, acasă însemna violență.
Generațiile noi, în schimb, resimt altfel societatea, fiind vorba de altfel despre o altă societate față de cea a înaintașilor lor. Pentru că, la numai câteva decenii, România de astăzi nu mai poate fi recunoscută față de cum era înainte vreme, ceea ce este foarte bine, din punctul meu de vedere. Dar asta înseamnă și o adaptare, o însușire a unor noi principii care nu vin din familie. Și mai înseamnă o vârstă a adolescenței pentru generațiile care s-au născut în libertate. Ca orișicare adolescență, ea are nevoie de a se rupe de context, de a crede în ceva, de a se înfuria, de a-și manifesta prezența printr-o formă de rebeliune, de violență. De a fi luate în seamă, de a simți că au un cuvânt de spus.
Cum se resimte personal realitatea
Violența generează violență, iar atunci când reușește să se stingă în realitate este numai înăbușită, asemenea unui vulcan adormit, care tot își strânge lava, fără să știe, până când devine furie și erupe. O furie care are nevoie să se manifeste, care caută să o facă, care caută să erupă. Iar asta mai ales într-o societate ce, la rândul său, se află în căutare; de astă dată a unui echilibru.
E momentul în care trebuie să introducem un termen din sociologie: inechitate. Inechitate, nu inegalitate. Or, la cum văd eu lucrurile, inechitatea duce la o formă de revoltă socială, în momentul în care în diverse părți s-a ajuns totuși la echilibrul despre care aminteam mai înainte. Inechitatea este legată de respectul resimțit. Pentru că una este să ajung într-o poziție similară cu a ta (sau invers, evident), iar cu totul altceva este să se simtă egalitatea în respect. Cu alte cuvinte, sunt oameni din aceleași categorii de venit, să spunem, care, la nivel psihologic, caută să fie mai mult și, nereușind, simt ceea ce s-ar numi microagresiuni cotidiene. Nu este vorba despre valoarea de adevăr, ci despre cum se resimte personal realitatea, un portolan psihosocial pe care l-am ratat cu toții, iar apoi ne-am rătăcit pe marea pe care navigăm și de unde s-a abătut asupra noastră în zilele din urmă un tsunami pe care nu îl înțelegem. De ce? Pentru că nu am fost foarte atenți la cutremurul submarin care l-a provocat.
Cu toții știm astfel de persoane, ba poate uneori suntem sau am fost chiar noi. Nici măcar nu vorbim despre o vină, ci despre o realitate – cum am spus de la început, este vorba despre neînsușirea cu adevărat a valențelor libertății. Iar acest tsunami care ne-a lovit societatea ne atinge exact în forma de multiculturalism pe care o avem în interiorul unei comunități pe care o numim România. Să fie limpede, ne este mai bine astăzi, ca societate, decât ne-a fost vreodată – poate cu excepția culturii Cucuteni, dar asta nu avem de unde ști. Suntem foarte disparați, dar nu suntem disperați, în ciuda impresiei pe care o putem avea. Suntem dezamăgiți? Cu siguranță. Dar am crescut enorm în numai câteva decenii, cum nu ne-am fi putut închipui vreodată.
Întrebarea are legitimitate foarte mare
Problema este ura, frica, furia care ne apar pe radarul social. În loc să vadă binele, oamenii au preferat mereu să aibă un dușman pe care să îl considere urgie. Însă ar trebui să vedem lucrurile puțin altfel: cine, cum eram acum 15 ani să spunem? Care a fost creșterea de care ne bucurăm astăzi? Cât de deschisă este societatea deschisă? Cred că sunt întrebările de bază de la care ar trebui să pornim.
Dar să revenim la inechitate: pe măsură ce a crescut nivelul de trai, pe măsură ce s-a consolidat pătura de mijloc și au scăzut inegalitățile dintre diversele categorii sociale a apărut o altă problemă, anume cea a respectului. Pentru că un șofer adesea nu se simte la fel de respectat ca cineva care lucrează IT, un profesor nu se simte respectat de elevii săi, un ospătar nu se simte respectat de un livrator. Și așa tot înainte.
Este o problemă care ține de o discrepanță în stima de sine. Astfel de inechități, resimțite ca nedreptăți, au dus la aceste fructe amare ale mâniei. Criza pe care o traversăm este în noi, noi suntem criza în sine. Așa ajungem la o simetrie a violenței pe care am văzut-o în acțiune în săptămânile din urmă, ceea ce ridică riscul
de a ne găsi într-un conflict inepuizabil.
Iar tehnologia nu a făcut altceva decât să catalizeze aceste simțăminte ce nu țin de rațiune, ci de psyche, să le transforme într-o nevoie de revoltă, de manifestare a furiei încapsulate, ce se îngemănează într-un paradox cu nevoia de adaptare și cu speranța la o lume mai bună.
Pentru că recunoașterea socială contează enorm pentru fiecare dintre noi. Eu, magazioner, stau în același bloc cu tine, doctore. Mergem în aceleași excursii. Am aceeași mașină cu tine. De ce nu simt respect din partea ta? Iar întrebarea are o legitimitate foarte mare. „Ăla ascultă rock“ este o afirmație a fricii echivalentă perfect cu „Uite-i pe ăia care sparg semințe“. Frică și furie, asta pare să caracterizeze societatea românească de astăzi.
Și așa ajungem să ne rupem societal, așa ajung unii să bată spre forme de neocomunism, alții spre forme de iliberalism. Avem norme diferite, avem convenții comune, trebuie numai coordonare și înțelegere. Ele puse laolaltă, atunci și noi laolaltă putem să ne jucăm împreună.
Soluția? Nu am una, doar constat. Cu toate astea, mă bucur că trăiesc în societatea noastră. Știu că ce spun e o vânătoare de inorogi. Dar mi-aș dori să fiu profet pentru un viitor încă incert, însă cu siguranță din ce în ce mai bun.