Mă uitam la cum se tot screm partidele proeuropene să găsească, măcar de ochii lumii, un om competent, integru, și mi-am adus aminte de ceva. Nu scriu asta răpus de gheara vreunei nostalgii, o scriu doar pentru că e adevărat. Ravagiile aduse de timpul din urmă m-au adus la bordul acestei amintiri, pe care o privesc așa cum privești o fotografie veche și decolorată – și totuși a ta.
În primăvara lui 2013, cu puțin timp înainte să moară, i-am luat un interviu lui Radu Vasile, fostul premier. Ultimul său interviu. Nu era nici taciturn, nici pustiit de melancolie.
Eu nu împlinisem încă treizeci de ani și deja tot trecutul mi se părea groaznic și preferabil zilelor următoare, cum li se întâmplă uneori tinerilor triști.
Radu Vasile avea cancer, știa că moare, fuma enorm, a umplut două scrumiere. Nu-i mai păsa. A zis destule. Îmi era mai degrabă simpatic.
Sigur, dovedise o incompetență colosală la Palatul Victoria, dar avea un șarm indiscutabil. Nu uitasem că a fost dintre cei care au dus pe umeri coșciugul țărănistului Corneliu Coposu. Coposu – unul dintre cei cinci oameni politici români verticali pe care i-am văzut după 1989.
Nu uitasem nici cum a apărut Radu Vasile în prim-plan, cu o mustață de dorobanț, maniere de mason împătimit, unghie de taximetrist din ’92, cultură de profesor universitar român, suflet de poet, negociator de pace cu minerii lui Cozma și o engleză postmodernă.
Andrei Pleșu, fostul ministru de externe în cabinetul Radu Vasile, vorbise deja public despre cum comunica Radu Vasile cu oaspeții de peste hotare. Începea cu „What’s the problem?“ și încheia cu „No problem!“. Așa a intrat România în UE.
Lui Radu Vasile îi plăceau telenovelele și jocurile pe calculator. Avea o carismă de anii 1980 și, cum ziceam, era pe moarte. În privire avea o trufie obosită.
Nu, n-am uitat. Și pentru mine a fost ultimul interviu la gazeta la care lucram atunci, „Adevărul“. A doua zi mi-am dat demisia și da, are legătură și cu ceva ce mi-a spus Radu Vasile la acea întâlnire. De atunci nu m-am mai angajat niciodată la un ziar. Am fost doar colaborator.
L-am întrebat pe Radu Vasile cum vedea el viitorul pe care nu avea să-l mai prindă. A râs râsul său de muribund și a zis că va fi rău. De fapt, a folosit expresia „e belită!“, dar asta n-a mai apărut în ziar.
Și mi-a zis de ce: „Lasă poporul, care e cum e, și oricum direcția o dau elitele, dar partidele politice nu au cadre. N-au de unde! N-au cu cine, domnule! Nu pregătesc lideri, nu recrutează potențiali lideri, nu au viziune și sunt pline de șarlatani, securiști și oportuniști. Partidele politice ar fi trebuit să funcționeze ca laboratoare de oameni de stat și au ajuns să funcționeze ca o cleptocrație, o conjurație a pungașilor. Și de la asta o să i se tragă țării, de la decăderea până la insuportabil a elitelor sale politice“.
Vocea sa cuprindea presentimentul definitiv al unui naufragiu. Radu Vasile și-a aprins atunci o altă țigară, a surâs surâsul său de muribund și a zis că asta e totuși mai mult problema noastră, a celor care vom mai trăi pe aici.
Avea, desigur, dreptate, dreptatea insuportabilă a celor care știu, dar e deja mult prea târziu, ultimul ceas.
Un comentariu
Tulburător, trist și de actualitate. Merçi Andrei pentru rememorare!