De câte ori mă plimb prin muzee, sunt atras de un tip de imagine pe care o identific aproape de fiecare dată de la distanță, fără să citesc eticheta. Când vizualizez figuri deformate și contorsionate, surprinse într-o stare de angoasă și suferință, ce reflectă o viziune profund pesimistă asupra condiției umane, subliniată de culori puternice și contraste dramatice, atunci știu că, cel mai probabil, mă aflu în fața unui tablou de Francis Bacon.
La jumătatea lunii octombrie, National Portrait Gallery (NPG) din Londra a inaugurat o nouă expoziție dedicată lui Francis Bacon, la aproape două decenii de la ultima sa prezentare de anvergură. Intitulată Human Presence, expoziția reunește peste 50 de lucrări și este prima care are loc la prestigioasa instituție londoneză. Titlul este inspirat dintr-un interviu în care Bacon declara că și-ar dori ca portretele sale să transmită senzația unei prezențe umane reale pe lângă ceva mai mult – „o urmă de memorie a evenimentelor trecute […] așa cum melcul își lasă dâra“.
Francis Bacon (1909-1992), al doilea dintre cei cinci copii ai unei familii engleze înstărite, s-a născut la Dublin și a murit în Madrid. Dezinteresat de activitățile care îi preocupau familia (vânătoare și curse de cai) și fără o educație oficială serioasă, Bacon a fost atras de timpuriu de artă și literatură. La 16 ani, după ce înclinația sa sexuală a devenit evidentă, a fost dat afară din casă și a trăit modest în Londra, Berlin și Paris.
În vara lui 1927, marcat fiind de desenele lui Picasso pe care le-a văzut la Galeria Paul Rosenberg, s-a hotărât să devină, la rândul său, artist. Inițial s-a remarcat ca designer de interior, dar la vârsta de 36 de ani, odată cu expoziția din 1945 de la Londra, care a inclus lucrarea Trei studii pentru figuri la baza unei crucificări, a devenit unul dintre cele mai promițătoare nume ale picturii secolului XX.
Expoziția e organizată tematic și cronologic, începând cu lucrările realizate la sfârșitul anilor 1940 și încheindu-se cu portretele pictate la sfârșitul vieții, dintre care unul a rămas neterminat pe șevaletul din atelierul artistului.
Prin intermediul a cinci etape-cheie se poate observa evoluția picturii lui Bacon, explorând modul în care acesta a îmbrățișat și a contestat definițiile tradiționale ale portretului. Încă de la început, expoziția te introduce într-o selecție de lucrări timpurii, dominate de figuri deconcertante, care țipă sau suferă, o explorare a umanității într-o lume postbelică. Deși demersul curatorial este aproape cronologic, surprinde că prima lucrare pe care o vezi este Autoportret (1987), cel mai recent dintre cele zece autoportrete incluse în expoziție. Artistul – deși fragil la cei 78 de ani pe care-i avea – pare mai tânăr în această mică lucrare, de doar 36×31 cm, și continuă să inoveze inclusiv prin folosirea de vopsea spray (aerosol).
În prima parte a carierei sale s-a inspirat din lucrări ale unor artiști pe care îi admiră: Rembrandt, Velázquez sau Van Gogh. Deși nu a văzut niciodată în realitate portretul celebru al Papei Inocențiu al X-lea (1649-1650) realizat de Velázquez –a avut ocazia, dar a refuzat –, Bacon a creat multiple versiuni ale acestuia, printre care Cap VI (1949), expusă la NPG. La fel în cazul unui autoportret al lui Van Gogh, Pictorul pe drumul spre Tarascon (1888), artistul a colecționat numeroase fotografii și reproduceri ale acestor lucrări. Tema l-a preocupat pe Bacon timp de mai mulți ani, rezultând o serie de lucrări variate, cu grade diferite de libertate față de original, dintre care unele sunt incluse în expoziție. Aceste lucrări marchează o ruptură decisivă și permanentă de formele fantomatice și fundalurile sumbre care i-au caracterizat prima jumătate a anilor ’50. A început să aplice vopseaua mai brutal, ceea ce a dus la un impasto gros și striat, iar nuanțele culorilor au devenit mai stridente.
În expoziție apar și opere care l-au influențat pe Bacon, de-a lungul timpului, cum ar fi Autoportret cu beretă al lui Rembrandt, pe care îl văzuse în tinerețe la Aix-en-Provence. O alta este un mulaj al feței poetului și artistului William Blake, pe care l-a achiziționat dintr-un muzeu, dar a preferat să folosească o fotografie ca sursă pentru propria lucrare.
Francis Bacon era homosexual într-o perioadă în care acest lucru era un delict în Marea Britanie, fapt care i-a marcat alegerile. Pe măsură ce s-a integrat în viața boemă din Soho-ul londonez în anii ’60, i-a portretizat obsesiv pe cei apropiați, de la iubiți precum Peter Lacy, George Dyer și John Edwards, la prieteni ca pictorul Lucian Freud, artistele Henrietta Moraes și Isabel Rawsthorne sau Muriel Belcher (proprietara unui club de noapte pe care-l frecventa). Portretele nu doar că ilustrează figurile acestora, dar reflectă și sentimentele pe care Bacon le avea pentru ei și amintirile asociate.
Încă dinainte de 1952 a început o relație – pe care astăzi am numi-o toxică, deoarece Bacon a rămas o mare parte a deceniului sub influența sadismului nevrotic al iubitului care-l bătea și-l biciuia – cu Peter Lacy, fost pilot de vânătoare. Cea de-a doua soție a lui Freud, Caroline Blackwood, își amintea că pe timpul mariajului lor (1953-1958) cei doi pictori luau cina împreună aproape în fiecare seară. Cu toate acestea, Bacon prefera să nu picteze cu modelul pozând, ci l-a angajat pe fotograful John Deakin să realizeze portretele persoanelor care-l interesau, iar el lucra după acele fotografii, precum și după cele găsite în cărțile și revistele ce zăceau pe podeaua atelierul său. Pentru portretul lui Freud, de exemplu, a folosit inclusiv o fotografie a lui Kafka.
Pe George Dyer, fost boxer, Bacon l-a surprins în timp ce încerca să-i spargă atelierul. Acest fapt nu a stat în calea atracției dintre cei doi, iar Dyer a devenit iubitul și muza sa, căruia i-a făcut o serie de portrete, dintre care unele sunt prezente în expoziție. Cum relația începuse să scârțâie, Dyer s-a sinucis la Paris luând o supradoză, la 37 de ani, cu doar două zile înainte de deschiderea unei importante retrospective Bacon. În tripticul dedicat, una dintre cele mai valoroase lucrări din expoziție, el apare în triplă ipostază, surprins prin ușa unei băi de hotel, prăbușit peste toaletă sau vomând în chiuvetă. Cu toate că nu a fost prezent când s-a întâmplat, Bacon pare hăituit de tragedie, deoarece pe Dyer l-a tot pictat deceniile următoare din memorie și după fotografii.
Am apreciat faptul că, pe lângă numeroasele portrete expuse, vizitatorii aveau ocazia de a-și îmbogăți experiența datorită alăturării unor fotografii și portrete ale lui Bacon din colecția muzeului, surprinse de fotografi de marcă ai secolului XX, printre care Cecil Beaton, Arnold Newman sau Bill Brandt.
Spațiul dedicat de NPG este destul de restrâns pentru ambițiile expoziției, iar vizitarea într-o zi de duminică a contribuit la senzația de aglomerare a lucrărilor și a celor interesați să le vadă. Pe de altă parte, pictura lui Bacon este de multe ori descrisă ca fiind neliniștitoare, chinuitoare și claustrofobică, senzațiile fiindu-mi accentuate, probabil, de atmosfera din lucrări. Mi-a plăcut mult expoziția și, mai ales că o văzusem recent la Viena pe cea a lui Ghenie, n-am putut să nu remarc similitudinile (mi-aș fi dorit să văd Flesh and Soul: Bacon/ Ghenie, care a fost acum doi ani într-un turneu prin Asia).
Human Presence rămâne la NPG până pe 19 ianuarie 2025.