La Teatrul Național „Mihai Eminescu“ Timișoara, FEST-FDR 2024 s-a concentrat pe „memorie-recuperări“ și a alăturat, în perioada 4-10 și 19-20 decembrie, dimensiunea europeană cu atenția pe dramaturgia românească în feluritele-i întruchipări recente. Sunt cele două componente care arhitecturează manifestarea. Din programul curatoriat de teatrologul Oana Borș, m-am oprit asupra a două spectacole ilustrative pentru direcția artistică a manifestării.
Il risveglio/ Trezire, doliul lui Pippo Delbono
Integrată în poetica scenică cu care s-a remarcat încă de la primele spectacole ale sale, Pippo Delbono își chestionează suferințele și în Il risveglio/ Trezire. Autoreferențialitatea a fost mereu punctul de start al producțiilor lui, o autoexpunere cu intenții eliberatoare. Prin teme dezvoltate în compoziții scenice discontinue, de tablouri ce alternează în logici pur emoționale, regăsim nu doar poveștile de viață ale acestui om care și-a asociat în echipa de creație artiști atipici, ne regăsim pe fiecare dintre noi în momente complicate, nu tocmai fericite; pe care le procesăm afectiv mai bine grație felului unic al lui Delbono de a le spune în lumina reflectoarelor.
Raporturile cu publicul sunt incluzive. Spectatorii nu sunt doar martori tăcuți, sunt cuprinși fizic și empatic. Lumina generală din incinta teatrală rămâne aprinsă minute bune după prolog și se reaprinde din când în când pe parcurs, un semn clar al apartenenței comune. Regizorul-performer ne privește direct în ochi, storytelling-ul e presărat cu întrebări al căror răspuns nici nu mai contează, e multiplu, interiorizat.
Trezire e avertizare blândă: viața e pasageră, bătrânețea, boala și moartea sunt inevitabile. Cum procedează de fiecare dată, maestrul întregii ceremonii scenice e Delbono însuși. Citește de pe foi scenariul, serii de adevăruri din propria biografie: întâlnirea cu Pina Bausch, care l-a marcat profesional și de care l-a legat o amiciție profundă; Bobo, prietenul și companionul lui în atât de multe spectacole, pretexte pentru gânduri și sentimente care relevă fragilitatea omenescului. Coregrafa de la Tanztheater Wuppertal e evocată narativ și prin dans, Bobo e evocat verbal și printr-un filmuleț, un dans preluat la final de întreaga distribuție, într-un final dublu, în registre de sensibilitate diferite.
Mai fragil fizic acum, Delbono păstrează intensitatea afectivă care l-a impus ca autor de teatru (semnatar al scenariului, regizor, actor, dansator). Cu o energie atenuată de propriile inabilități fizice cauzate (cel mai probabil) de boală (stă așezat pe un scaun, se deplasează limitat, cu precauție), cu coechipierii săi ieșiți din standarde, într-o structură dramaturgică definită de elipse narative, ne vorbește despre război, acela exterior, dar și acela din sufletele fiecăruia. Contrar obișnuințelor anterioare, când dramaturgia cola fragmente din autori diverși, relevanți pentru temă, acum textele sunt doar ale lui.
Procedeele compoziționale alternează secvențele povestite cu cele de ilustrație muzicală eclectică (italianca Ornella Vanoni, The Who, violoncel live – minunată susținerea interpretativă a lui Giovanni Ricciardi, fragmente clasice eliberate din amplificare), cu o picturalitate generată mai ales din ecleraj.
Delbono nu are rețineri în a se expune așa cum e el în acest moment. Afectat de maladii, încetinit, cu mobilitate diminuată. „Războiul meu“, cum zice explicit, devine prin extensie o meditație pe tema rosturilor noastre în lume.
10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, un remember ironic- tandru
Un remember ironic-tandru e 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia. Înrămarea dramaturgică anunță registrul: 10 artiști care reprezintă România la Bienala de Artă de la Veneția (în urma câștigării de către o ex-cântăreață a unui call internațional) cu o instalație performativă – spectacolul pe care îl vedem etalează modular situații petrecute pe scena și mai ales în culisele evenimentului de la Malul Mării concentrat pe muzica ușoară românească înainte de 1989 și încă niște ani după.
Cum zice rezumativ cineva, „acest San Remo al nostru“. Vedete de atunci (Aurelian Andreescu, Mirabela Dauer, Marina Voica, Loredana Groza, Mihaela Runceanu etc.), dar și anonimi din sutele care sperau la o carieră în branșă populează scena într-o suită de numere de interpretare verbală și muzicală, cu poante dublate de adevăruri privind complicatele coordonate ale industriei de gen.
Gabriel Sandu (autorul scenariului) și coregizor, împreună cu Elena Morar, s-a specializat pe această nișă liberă din spectacologia noastră, producții muzicale care să reflecte domeniul, și o face cu aplomb și competență artistică. Creația e în repertoriul Teatrului de Stat Constanța, contextualizarea geografică și culturală e implicită, un spectacol site specific, cu elemente scenografice (Miruna Croitoru) care trimit cu gândul acolo.
Partea video-documentară (reconstituie prin flash-uri retrospective episoade din istoria Festivalului) – completează scenicul. Dinamica vizuală cuprinde și capturi video în real time, într-o dramaturgie imagistică de completare a textului și a părții audio.
Poveștile sunt diverse, unele chiar bizare, cum diversă și bizară e și această lume strălucitoare, la care visează multe tinere și tineri. Omițând eșecurile și ratările care sunt numeroase și cu dezamăgiri majore.
Scenariul are umor, e bine documentat, pentru unii spectatori devine prilejul de-a descoperi un festival despre care nu știau (mai) nimic, pentru alții, sursa nostalgiilor retro. Laura Cazan, Dana Dumitrescu, Laura Iordan, Lucian Iftime, Cristiana Luca, Ecaterina Lupu, Luiza Martinescu, Ștefan Mihai, Ramona Niculae, Mirela Pană, Theodor Șoptelea joacă și cântă foarte bine în această înlănțuire de momente scenice ingenioase.
O formă de entertainment inteligent, un sthrowback spre realitățile divertismentului muzical autohton.