Daca ar fi fost asa, la ce bun sa mai scriu o noua carte? Cind m-am apucat de Intrarea Soarelui, nu numai ca aveam o alta virsta (literara), dar aveam si alte obsesii si determinarea de a schimba formula narativa fata de prima mea carte. Am trecut de la naratiunea la persoana I (care s-a dovedit a fi atit de inselatoare pentru multi cronicari) la un fel de naratiune omniscienta capricioasa, care pune reflectoarele asupra personajelor en fanfare.
A ramas preocuparea pentru naratiunea necreditabila, pe care probabil, si cu urmatorul roman, o s-o duc la un alt nivel. Exista si aici, daca ar fi sa gasim un punct comun, relatii chinuite intre oameni. Ceea ce mi se pare cel mai frumos in literatura e ca totul e posibil. Nu exista judecati de ordin moral, nu aplicam grile de viata. Un personaj, oricit de odios ar fi sau de nebun, ne poate deveni simpatic. Nu suferi alaturi de Humbert Humbert? Nu ti se pare savantul Kien un neinteles? Nu e iubirea dintre Ada si Van, Tristan si Isolda, Martin si Alejandra cea mai pura? Nu sint nebunia, adulterul, minciuna niste virtuti?
Carui regizor, roman sau strain, i-ati incredinta ecranizarea romanului Intrarea Soarelui?
Nu am scris si nu scriu niciodata avind un plan de marketing in minte. Nu m-am gindit nici in privinta Legaturilor ca vor ajunge sa fie ecranizate. Am scris o carte pentru propria mea placere inainte de toate. Am scris-o avind toate celelalte carti care mi-au placut in minte. Si toate teoriile literare, pe care am incercat sa le uit. Faptul ca m-am intersectat cu lumea cinematografiei mi-a facut un enorm serviciu. De aceea mi-e aproape imposibil sa speculez, pentru ca, odata ce am terminat de scris o carte, o vad ca pe o carte, si nu ca pe un film. E treaba unui regizor s-o vada pe ecran. Exista propunerea de a o ecraniza, dar ramine, inainte de toate, sa ma gindesc bine. Daca ar fi sa pornesc masinaria de vise, ar trebui sa fie un regizor cu mintea incurcata a lui Lynch, cu imaginea despre femei a lui Antonioni, cu formatia lui Rohmer, cu iubirea de sine a lui Truffaut, cu puritatea lui Rossellini si a lui Ozu, cu stingaciile lui Melies.
„Un roman de dragoste, in care am topit putina dragoste din literatura romana.“ Credeti ca scriitorii romani nu acorda destula atentie acestui subiect?
Ma intereseaza foarte putin ce fac ceilalti scriitori romani. Sau ma intereseaza in masura in care dau peste o carte buna. Atunci ma bucur. In rest, prin ce am spus mai sus, ma refeream mai degraba la literatura clasica, cea care s-a prescris. In Intrarea Soarelui, am amestecat mai multe idei: cea ca trebuia sa-l salvez cumva de la moarte pe Seymour, personajul genialoid al lui Salinger, copilul-minune care, la virsta de 33 de ani, isi pune, intr-un mod inexplicabil, capat zilelor; ca trebuia sa fac echilibristica pe o sirma incinsa, cea a iubirii intre doi puberi care se intinde, ca-ntr-un vis, pina la maturitate; si ca trebuia ca, intr-un mod discret, sa-i aduc un omagiu unuia dintre scriitorii mei preferati, Camil Petrescu.